Copacul din curte şi caietul de desen


Ca aruncat din barcă în mijlocul oceanului Atlantic, astfel pătrunzi în romanul lui Adrian Chivu, Caiet de desen. Nu ştii, n-ai habar cum este să înoţi, dar apa şi fauna oceanică se întîmplă în preajma ta şi dacă nu faci un efort, acela de a ţine capul la suprafaţă pentru o gură de aer, te îneci. Printr-un motto din Kafka, „suflet mic / cum sari acum în dans / şi-ţi laşi capul în aerul cald / îţi zvîcneşti picioarele în iarba strălucitoare / pe care o străbate vîntul în delicata unduire”, cititorii sînt rugaţi, indirect, să-şi lase toate hainele sociale, culoarea pielii, grupa sangvină la vestiar. Este singurul avertisment pe care-l face Adrian Chivu.

„- De ce vrei mereu să-mi aminteşti? Îţi face plăcere? / – Plăcere? Am spus eu aşa ceva? / – Pentru ea? De asta? / Cînd părinţii mei se ceartă, eu îmi las capul în piept. Acolo este întuneric. Acolo sînt singur şi nici o voce nu mă poate răni. Acolo este şi o pasăre care mă înveleşte. Dacă nu ştii cum e, nu pot să-ţi spun. / Îmi las capul în piept şi încep să număr. / Aşa nu mă aude nimeni. Pot să număr cît vreau. Chiar şi o zi întreagă. Ei se ceartă. Ba nu, acum nu se mai ceartă. Nu-i mai aud. Nu mai am cum. Am coborît pînă cînd întunericul şi pasărea au devenit acelaşi lucru. / Nu lucru, dar nu ştiu cum să-i spun. / Pentru asta vă certaţi? / Ea este bunica mea. Degetul ei mă arată pe mine. Are o unghie galbenă şi o carne maronie. Nu a fumat niciodată, dar aşa arată degetul unui bătrîn. Am vrut să-i simt gustul. Atunci s-a întors spre mine şi m-a plesnit. Mi-a spus să nu mai fac niciodată aşa ceva. / Mi-a spus: / – Mi-e silă de tine. Dispari. / Nu m-a lăsat. / Bunica mea mă urăşte, aşa cred. / Ura este un pas înainte şi doi înapoi. Aşa ne-a învăţat la centru.”

Mai departe şi spre deosebire de Alice’s Adventures in Wonderland (1865) a lui Lewis Carroll, romanul lui Adrian Chivu este alcătuit din reiterări cu puţine variaţiuni ale partiturii de început. Cărţile sînt bine împărţite, iar povestea urmăreşte pagină cu pagină ultimele ştiri despre cum se ceartă Mama cu Tata din cauza copilului, despre intervenţiile pline de ură faţă de acest copil ale Bunicii în cearta cuplului, despre didahiile pedagogoide ale doamnei educatoare de la centru, despre un unchi care mai apare, din cînd în cînd, cu teancul de acte cadastrale la subraţ. Asta înţelege acel cititor care ştie bine să înoate şi care-şi ţine capul de-asupra liniei de plutire, precum Lewis Carroll. Celălalt cititor, care nu ştie să înoate şi care a luat deja înghiţituri substanţiale de apă sărată, cititorul ideal pentru cartea lui Adrian Chivu, observă că povestea e spusă de un copil, că perspectiva infantilă dezbumbează prima jumătate de roman, decoltînd şi lăsînd deschisă înţelegerea istoriei familiei.

Wonderlandul copilului (îl vom numi Copilul) din romanul lui Adrian Chivu seamănă mai degrabă cu metroul mult rîvnit al fetiţei din Zazie dans le métro (1959), povestirea lui Raymond Queneau, iar harta acestui fel de ţară a minunilor prin care hălăduieşte Copilul se află între două extremităţi, pe verticală. Una se află la înălţimea copacului din curte, pe care Copilul îl urmăreşte anotimp cu anotimp, cealaltă se află în abisurile caietului de desen, în care Copilul îşi transpune realitatea personală neîntrerupt. Dar nu ca-n acel fel de „compunere” pe care o scrie Luca – un zazimorf plantat în literatura română contemporană de către T.O. Bobe – în Cum mi-am petrecut vacanţa de vară. În acest roman, T.O. Bobe dădea mînă liberă copilului, iar acesta se exprima ca-ntr-o compunere de clasa a IV-a şi vedea lumea aşijderea. După ce l-a terminat de scris, T.O. Bobe a dat romanul la citit unor psihiatri pentru a se asigura de sanitatea corectă a personajului său emblematic. Adrian Chivu şi-a construit un personaj alienat, după care ni-l dă la lectură. Indiferenţa lui Luca faţă de elementul şocant este invers proporţională cu atitudinea Copilului faţă de scenele şocante care i se întîmplă: actul sexual dintre Mamă şi Copil, tentativa de violare a Copilului de către prietena Mamei, partidele de sex dintre Tată şi Educatoare, asasinarea Bunicii de către Copil. Le aflăm pe toate în caietul de desen, care din acest punct încolo începe să încheie nasturii poveştii.

„Cînd am început să desenez, mama dormea în dormitorul mare. I-am auzit sforăitul subţire şi întrerupt. Am înmuiat vîrful pensulei în culoarea maronie şi am tras prima linie pe foaie. Bunica a apărut şi mi-a spus că ştie unde plec şi o să-i spună mamei. Cum n-am ştiut cum să adaug învelişul conductei, am pus culoare mai deschisă, un bej pal, direct peste ţeavă. Ea s-a aşezat pe scaunul pe care îmi ţin hainele şi mi-a spus că de data asta va reuşi să o convingă pe mama că nu am ce să mai caut în viaţa lor. Prima cameră am colorat-o în roşu şi violet. Lumina nu este dată decît de lanterna pe care o am pusă cum cobor scările în canal. / Bunica nu a ţipat, ci s-a disipat destul de repede între palmele mele. Cum apa deja se murdărise, am lăsat trupul pe covor şi m-am dus să-mi pun altă apă. / (…) M-am întors şi am tăiat cu cuţitul de bucătărie nişte bucăţi mari şi unele mici. Ce nu am putut să smulg cu mîna au fost oasele care erau anchilozate unele într-altele.” Sentimentul de frică al Copilului îşi are corespondentul în acel dureros „io non ho paura” al lui Michele din romanul omonim al lui Gabriele Salvatores, dublat în textul lui Adrian Chivu de singurătate, o singurătate mută, şi mai pronunţat creionată lîngă trunchiul copacului din curte.

A încerca să povesteşti ce se întîmplă în acest roman echivalează cu mersul pe apă. Acele momente despre care s-ar putea spune că se întîmplă nu sînt decît pete de culoare din caietul de desen al Copilului. Iar dacă se şi întîmplă, acţiunea, povestea trebuie căutate în altă parte, coordonatele poveştii trebuie descoperite, abia după aceea poţi spune că ai aflat ce s-a întîmplat. Dihotomia vis-realitate este anulată şi înlocuită de dihotomia vis-caiet de desen, pe care o putem înţelege prin „visul care vine din afară şi rămîne în exterior”, teoretizat de Jean Piaget în Reprezentarea lumii la copil. Copilul îşi ciopîrţeşte Bunica, înmuindu-şi pensula în puţină culoare maronie. Bunica devine ciopîrţită ca-n mariajul de cîrpe descris de Velimir Hlebnikov pentru a fundamenta limbajul transraţional în Temeiul nostru. „Caietul de desen” al Copilului seamănă foarte mult cu celofanul în care Bubby – Nicholas Hope din Bad Boy Bubby (1993) – îşi asfixiază întreaga familie şi pisica, cu deosebirea că Bubby fusese ţinut închis în casă treizeci şi ceva de ani, retardarea lui fiind o încremenire în vîrsta copilăriei şi nu un handicap atestat.

Copilul despre care vorbim este un tînăr trecut de douăzeci şi cinci de ani. Însă Adrian Chivu nu conferă textului său vreo misiune socială, precum Ismail Kadare în Cronică în piatră copilului care împarte Franţele şi Italiile ca pe timbre, mai degrabă transpune povestea în atemporal, în universul mic, personal, al apartamentului de la bloc, al escapadelor urbane la o cola, al ţopăitului prin băltoacele de pe asfalt. Dar neavînd nume, personajele obligă cititorul să opereze o lectură în categorii generice. Mama, Tata, Copilul, Bunica ne sînt familiari tuturor. Este un aspect, nu ştiu pe cît de mult sau dacă, preconizat de Adrian Chivu.

Cert rămîne un lucru, Caiet de desen este un roman care aduce pe lume o altă dimensiune a certitudinilor, aceea a desenului din caiet. „Caietul de desen” şi copacul din curte formează pîrghia, două puncte între care se întinde segmentul romanului, care dă sens existenţei chiar şi în interiorul unei reprezentări maladive.

Înapoi şi de la capăt – Caiet de desen expresionist

Sanda Watt

Romanul debutează ex abrupto, cu un flux al conştiinţei bine dirijat în sincope de un lirism mai mult sau mai puţin creditabil în naraţiunea care volatilizează orizontul de aşteptare etc.  Parcă Joyce, parcă Faulkner mai degrabă, decît Lewis Carroll, T.O. Bobe  ş.a.m.d. Îmbuibarea cu instrumente teoretice dezavantajează această carte pentru care cer drept la replică.

Deci, înapoi şi de la capăt: Caiet de desen este ca un puzzle, un adevărat brain teaser, un rompecabezas, cum şi mai bine spun spaniolii. Pune sub semnul întrebării toate convenţiile sociale în care ai fost crescut, orice idee de firesc, orice ierarhie şi, mai ales, orice afiliere literară. Caiet de desen invită la o lectură nudă: „Îmi imaginam cum mă dezbrac de carne, că-mi lepăd oasele aşezîndu-le unul peste altul şi aşa, dezbrăcat, plec fără să mai simt nici o greutate”.

Vocaţia lirică este evidentă, romanul ar putea da naştere unui volum separat de poeme într-un vers, unei consistente colecţii de „cuvinte frumoase”: „Cînd le descoperi sensul, cuvintele devin de neînţeles”, „Lumina se învîrtea în jurul meu ca o anvelopă incendiată”, „Şi viaţa este plină de greşeli de ortografie”.

Dar remarcabil este tocmai felul în care acest lirism devine suportul construcţiei narative, într-un joc de ambiguizare / dezambiguizare, cu fragmente de rewind care construiesc povestea dincolo de pagină, direct în conştiinţa cititorului, în care povestea se conturează cu tuşe mai subţiri sau mai groase, în funcţie de rezistenţa fiecăruia la (a)normalitate: „logica este asemeni unui om care îşi duce mîna la gură şi la nări încercînd să se sufoce (…) organismul se eliberează de raţionamentul creierului pentru că vrea să trăiască”. Dacă nu l-aţi citit încă pe Adrian Chivu, va avertizez că este un narator insidios, care operează aproape subliminal,  repetînd acelaşi fragment de poveste, pînă la deplina înţelegere.

Panseurile aparent rupte de context ale personajului narator arată un autor extrem de lucid, care îşi ironizează fin cititorul: „Capcanele nu sunt mereu uşor de identificat. Atîta timp cat sunt banale şi integrate în ritualul zilnic”. Caiet de desen nu se joaca facil cu posibile piste false, ci cu însuşi refuzul cititorului de a accepta o poveste, care în termeni realişti ar fi mai abominabilă decît orice fragment din Palahniuk. Amoral si asocial, personajul lui Adrian Chivu redă incestul, adulterul, crima, iubirea şi moartea la nivel pur estetic. Această perspectivă trunchiată este punctată şi susţinută narativ prin pastilele lirice, pe care criticul ce-mi găzduieşte cu generozitate „dreptul la replică” le cataloghează, cu ironie, drept „aforism abisal”.

Singura pistă falsă posibilă mi s-ar părea lectura excesiv teoretizantă, sau comparatismele onorabile dar irelevante, pentru care am cerut sa se acorde şi unui cititor neprofesionist drept la replica.

Adrian Chivu, Caiet de desen,

Editura Curtea Veche, [Colecţia „un roman”],

Bucureşti, 2008, 190 p.

Recenzii publicate în revista „Contrafort”, nr. 7-8, iulie-august 2008

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s