pajuri, cîrtiţe, regionalism, cenzură, gladiatoristică, flori dalbe, ruralism, cumpănă, cocoşul roşu, captivii semianalfabetismului, lampa şi oglinda, luministul, marea sarmaţiană, preludiul bucuriei, metafizică, magdeburg, ispita occidentului, conflictul biografiilor, mirifica inconştienţă, frica de diferenţă, poezia de după poezie, partida cvasifeministă …toate astea pînă cînd?


Dacă priveşti sculpturile lui Alberto Giacometti din anii ’50 – ’60, Bărbat mergînd, Piaţa sau Palatul, nu ai cum să nu remarci o anume fragilitate particulară a obiectului de artă care vine înspre tine, impunîndu-se cu toată forţa şi cerîndu-ţi o interpretare grijulie, oarecum paternă. Micile figurine gri-argiloase, desprinse parcă din cursul lent şi molcom al unei lumînări de ceară care arde încet, ignorînd ironic dar trist forţa monolitului, ţin şi acum loc de ceea ce îmi amintesc atunci cînd mă gîndesc la cultura basarabeană. Mi-am amintit încă o dată de sculpturile lui Giacometti cînd, pe la începutul anilor 2000, Editura Arc iniţia un proiect ambiţios de a edita patru antologii ale literaturii din Republica Moldova. Proza, poezia, teatrul şi critica literară s-au văzut, rînd pe rînd, antologate pe genuri. Şi dacă despre proză, poezie ori teatru, sau măcar despre unii – majoritatea – autori din acele antologii am putut citi cînd în România literară, cînd în altă parte, despre volumul de critică nu s-a scris aproape nimic, cu excepţia textelor de clapă de pe site-urile librăriilor online.

Volumul cuprinde texte din 31 de autori, este prefaţat de criticul Eugen Lungu şi postfaţat de Ion Bogdan Lefter. Eugen Lungu explică rostul unei asemenea antologii în Spaţii şi oglinzi prin nevoia de a vedea ce rămîne valabil dintr-un secol de produse culturale, deşi – continuă acesta – se poate spune cu greu dacă există o tradiţie a eseului/ criticii literare. De la Constantin Stere şi Alexandru Robot pînă la Dorina Bohanţov şi Iulian Ciocan, trecînd prin George Meniuc, Vasile Vasilache ori Mihai Cimpoi, Ion Ciocanu, Leo Butnaru, tradiţia criticii literare şi a eseului dintre Prut şi Nistru este una cu atîtea feţe cîţi autori. Există, desigur, mari teme comune, mari subiecte, mari ce vreţi voi, dar acestea ţin mai degrabă de mersul lucrurilor într-o cultură decît de voinţa autorilor lor şi se numesc metaforă epistemologică, după expresia lui Umberto Eco. Cît de reprezentative sînt textele selectate pentru antologare şi, mai ales, prin ce se individualizează fiecare autor, iată două întrebări bune de început lectura acestei cărţi.

Din colecţia Constantin Stere, Eugen Lungu a selectat textele „Omul perfect” (1894-1921) şi Limba şi geniul naţional (1936). „Omul perfect” este un concept pe care, la vremea aceea, Stere îl atribuia modelului uman de ţăran fără un prea mare grad de civilizaţie însă creditat cu o moştenire ancestrală de cultură aproape ereditară. Dar aceasta era mai mult o idee politică a lui Constantin Stere cu care venea din lecturile, pe de o parte, din George Coşbuc, iar pe de altă parte din sociologul Wilhelm Wundt. Acest fapt se vede mai bine în cel de-al doilea eseu în care „limba şi geniul naţional” sînt tratate drept coordonate ale artei. Prin aceste două coordonate, arta achiziţionează o dimensiune naţională care trebuie înţeleasă ca atare. Despre un eventual dialog cu alte culturi prin această achiziţie, Constantin Stere nu spune mai nimic. Tot e mai bine decît, ca Nicolai Costenco să pledezi pentru o „necesitate” intolerantă a unui „regionalism cultural”, în Necesitatea regionalismului cultural (1937), unde porneşte de la un studiu al lui Sabin Manuilă, Ştiinţa de carte a populaţiei României, pentru a dezvolta ideea unui progres al coeficientului culturalizării prin resurse regionale, printr-un altoi indigen, orice element alogen fiind considerat, fără discuţii, „venetic”.

Mult mai deschise şi, prin asta, încă degustabile astăzi, sînt textele lui Alexandru Robot, Vasile Coroban şi Bogdan Istru. Primul vorbeşte despre simbolismul inedit din textele lui Ştefan Petică, în Ştefan Petică (1934). Într-un al doilea eseu, Pajurile mizeriei chişinăuiene (1935), Alexandru Robot pictează un tablou sumbru al Chişinăului interbelic, vorbind despre corbii care ajunseseră să vîslească prin aer oriunde, la orice oră şi identificînd în figura corbilor o metonimie a culturii din acel timp. Sugerează că poate ar fi mai adecvat ca pe drapelul acelei provincii să figureze un corb, nu un cap de bour. În Cealaltă faţă a prozei, Mihai Zamfir îl plasa pe prozatorul Alexandru Robot, prin Music Hall, în familia Interiorului al lui Constantin Fîntîneru şi a Pensiunii Doamnei Pipersberg al lui H. Bonciu, toţi trei fiind vegheaţi de „maestrul din umbră” Max Blecher.

Cel de-al doilea, Vasile Coroban, discută despre personajele lui Cervantes şi comic, în Note despre comic în Don Quijote (1966). Comparatist de profesie şi citîndu-l la tot pasul pe Visarion Grigorievici Belinski, acesta avansează ideile că romanul lui Cervantes ar fi, de fapt, un roman realist şi că nota comică ar rezulta nu din prezenţa, cu tot ce înseamnă ea, lui Sancho Panza în viaţa lui Don Quijote, ci din felul interacţiunii Cavalerului Tristei Figuri cu această prezenţă. Al treilea, Bogdan Istru, întreprinde o scurtă analiză a poeziei războiului, în De la Apolinnaire la Camil Petrescu (1940).

Venind mai încoace, spre anii ’50, eseul critic achiziţionează, prin Imaginea în artă (1940) a lui George Meniuc, care făcuse şcoală cu Tudor Vianu la Universitatea din Bucureşti, o nouă preocupare, cea pentru receptarea produsului artistic. Receptarea şi înţelegerea profundă ale unui fapt artistic s-ar produce – în viziunea lui George Meniuc – printr-un proces de vizualizare, de figurare a reflexului căpătat în timpul interacţiunii cu acel fapt. Un al doilea text al lui George Meniuc în antologie este Jurnal. XIV (1967) în care transcrie o scrisoare primită de la Tudor Arghezi.

Dacă de Vasile Vasilache nu aţi auzit, de Povestea cu cocoşul roşu sigur aţi auzit. El a scris-o. În eseul Istoria, o cîrtiţă (1996) – iarăşi parabolă animalieră – îşi aminteşte cu autoironie amară o întrebare a lui Balzac – dacă ar dispărea Franţa, printr-o pagină din Comedia umană şi-ar mai aminti cineva oare că au existat francezi? – sugerînd că Republica Moldova stă gata să împlinească sensul acestei întrebări. Vladimir Beşleagă povesteşte peripeţiile mai mult tragice decît comice prin care a trecut romanul său Zbor frînt, dar şi alte cărţi semnate de el, de-a lungul perioadei sovietice, analizînd perfidia cenzurii, în Cenzura în totalitarism: o absenţă omniprezentă (2000). Eseul „Luceafărul”, la un sfert de veac (1986) al lui Serafim Saka nu e despre Hyperionul lui Eminescu, ci despre instituţia teatrului în Republica Moldova, în speţă despre teatrul Luceafărul şi starea deplorabilă în care acesta s-ar afla. În Încă o dată despre puterea şi slăbiciunile scriitorului în faţa puterii (1996) vorbeşte despre „gladiatoristica” poreclită tranziţie şi despre demagogia puterii democratice, ca încercări la care este supus şi cărora trebuie să le facă faţă omul de cultură.

Prin textele Elizei Botezatu, dar şi prin cele ale lui Ion Ciocan sau Mihai Cimpoi, putem spune că ia formă obiectivă critica literară basarabeană ca disciplină aplicată. În Ultimul Meniuc (I) (1994), Eliza Botezatu recurge la o relectură a operei poetice a lui George Meniuc prin prisma textelor din anii ’70 – ’80, Florile dalbe (1979), Toamna lui Orfeu (1983) şi Cîntec de oastea lui Igor (1987), vorbind despre dimensiunea livrescă a creaţiei, despre mitologic şi faptul de cultură ca parametri discursivi ai textelor. Oarecum pe aceeaşi direcţie metodică se plasează Ion Ciocan abordînd coordonatele cultural-rurale din Povestea cu cocoşul roşu al lui Vasile Vasilache, în Depăşirea „ruralismului” (2000). Mihai Cimpoi însă se arată preocupat în eseurile sale, Căderea în cerc (1999) şi Cumpăna, simbol al centrării (2000), de poezia modernă ca labirint, ca închidere, pornind de la Mallarmé, sau de la imaginea cumpenei cu două ciuturi ca simbol al dimensiunii româno-basarabene a fiinţei, dacă există aşa ceva, scoţînd în evidenţă faptul că românul din Republica Moldova ar fi singurul care nu cunoaşte angoasa în faţa golului existenţial, iarăşi, dacă există aşa ceva.

Apropiindu-ne acum de anul ’89 şi depăşindu-l, textele urmează traiectoria dată de teme precum: identitate, condiţia intelectualului, condiţia culturii, limba în care se scrie. Gheorghe Mazilu, în Singurătatea şi creaţia (1989), vorbeşte despre singurătate şi creaţie ca metode şi daturi necesare ale condiţiei scriitorului, în pofida unor aspecte ireconciliabile care însoţesc acest binom. Salvarea prin cultură – o şansă a popoarelor sărace (1997) al lui Nicolae Dabija este un text aprins despre primatul culturii în contextul dezvoltării economice naţionale slabe, criticînd kitschul cu hore şi sîrbe alimentat de mass media şi invitînd la încercarea de eradicare a urmelor oricărui homo sovieticus. Un pic mai calm, Andrei Ţurcanu aduce o critică, în Captivii semianalfabetismului (1995) şi în Celula suferindă (1995), daunelor cauzate de propaganda sovietică asupra nivelului intelectual din Republica Moldova, întrevăzînd o soluţie în depăşirea stării de excepţie istorică postsovietică.

Eseul lui Leo Butnaru inaugurează în Republica Moldova dezbaterea din jurul conceptului de poezie care începuse la începutul anilor ’90 în România. Lampa şi oglinda (1991) este despre tipul de polemică insană şi diletantă din jurul conceptului de poezie ajunsă în contextul raportului tradiţie – modernitate. Sergiu Pavlicencu vine cu o aplicaţie a conceptelor teoreticianului rus al avangardei, Leonid Andreev, pe volumul Omul aproximativ al lui Tristan Tzara, în Tristan Tzara sau ipostazele Omului aproximativ (1998). Valentina Tăzlăuanu, în Dramaturgia faţă cu noua paradigmă culturală (2000), întreprinde o trecere în revistă a dramaturgiei basarabene postbelice (Ion Druţă, Dumitru Matcovschi, Ion Puiu), apoi analizează teatrul contemporan (Aureliu Busuioc, Radu Ştefan Întîiul şi Ultimul, Val Butnaru, Iosif şi amanta sa, cu aluzie la Iosif şi fraţii săi de Thomas Mann, Constantin Cheianu, Luministul, „o parodie a exploziei turistice” care a copleşit estul după căderea Cortinei de Fier, Nicolae Negru, Revine Marea Sarmaţiană şi ne întoarcem în Carpaţi, în care acţiunea se derulează într-un ospiciu), scoţînd în evidenţă revirimentul spre antiteatru din ultima vreme al acestuia. Un soi inedit de remember critic este George Meniuc sau întoarcerea în Ithaca (1993) al lui Arcadie Suceveanu. Acesta aminteşte prieteniile de tinereţe ale lui George Meniuc cu Geo Dumitrescu, Constantin Tonegaru sau Ovidiu Bîrlea, luîndu-şi totodată libertatea de a-l plasa pe George Meniuc în fruntea listei avangardei basarabene, dacă a existat vreodată aşa ceva. În Emisferele de Magdeburg (1993) examinează „corelaţia dintre tradiţie şi inovaţie” în cultură.

Spre sfîrşitul anilor ’90, temele şi preocupările care începînd cu 1989 monopolizaseră dezbaterea intelectuală din Republica Moldova, revin de data asta în textele criticilor contemporani sub formă de concluzii şi soluţii. Vasile Gârneţ vorbeşte în Ispita Occidentului (1998) despre condiţia precară a intelectualului basarabean, propunînd „ispita” Occidentului drept soluţie la criza postsovietică. În Conflictul biografiilor (1999) Vasile Gârneţ subliniază că e necesar să se înţeleagă conflictul dintre generaţiile mai vechi de scriitori cu noile generaţii ca pe un conflict al biografiilor, funciar incompatibile fără o revizuire critică a primilor. Nicolae Popa descrie, în Însingurarea scriitorului de limbă română (1994), starea tot mai acută de izolare a scriitorului de limbă română într-o ţară de cititori etnic minoritari sprijiniţi de un guvern prorus. Constantin Cheianu aka Daniel Boignet simulează într-un eseu foarte critic – Mirifica inconştienţă (1995) – vizita unui parizian în Republica Moldova care va scrie un articol în Le Figaro despre ce a văzut aici. Însă punctul pe „i” îl pune textul lui Vitalie Ciobanu, Frica de diferenţă (1997), în care se întreabă dacă nu cumva este vorba, în dialogul România – Republica Moldova, de o frică identitară? Aceea de a fi diferit în Republica Moldova afirmînd că eşti român şi în România, afirmînd că eşti basarabean. În Ce este cultura pentru mine? (2000) vorbeşte despre ce ar trebui să fie cultura în genere pentru un intelectual (basarabean).

Dar nu numai temele şi preocupările sociale şi de mentalitate cunosc revirimentul de care vorbeam mai sus. Critica şi teoria literară urmează acelaşi traseu. Pornind de la o idee a lui Jean Paul Sartre, aceea că „tehnica romanescă trimite la psihologia romancierului”, Alexandru Burlacu analizează procedeele naratologice din proza lui Vasile Vasilache ca premiză pentru înţelegerea psihologiei auctoriale, în Tehnica narativă în Povestea… lui Vasile Vasilache (1997). Maria Şleahtiţchi vorbeşte despre „alteritate ca sumă a proiecţiilor naratoriale” la Gheorghe Crăciun, în Jocul alterităţii în romanul românesc optzecist (2000). Postmodernitatea ca loc de investigaţie critică îl preocupă şi pe Nicolae Leahu în tema erosului la Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Alexandru Muşina, Marta Petreu, Lucian Vasiliu, Gheorghe Izbaşescu, Emil Brumaru, în eseul Erosul postmodern (2000). Cu un an înainte, Emilian Galaicu-Păun întreprindea, printr-un soi de critificţiune – critică amestecată cu pagini de jurnal -, o analiză a poeziei postmoderne în genere, în Poezia de după poezie (1999). „Evul Mediu dansînd rock’n roll” (1999) este un text despre poezia recentă a lui Arcadie Suceveanu. Despre natura patriarhal-normativă a canonului literar şi inflexiunile prozei feminine în acest context, vorbeşte Iulian Ciocan în Canonul faţă cu partida cvasifeministă (2000), analizînd texte de Gabriela Adameşteanu, Marta Petreu, Adriana Bittel, Elena Gromov-Marinescu, Magda Cîrneci, Silvia Obreja, Irina Şipeţean. Lucia Ţurcan urmăreşte evoluţia şi schimbările conceptului de „livresc” de la antici la postmoderni în Avatarurile livrescului (1999).

Prin Ioan Mânăscurtă cu Metafizică (1987) şi Minunea de a-l avea (1999), şi prin Dorina Bohanţov cu al său Corporalitatea parfumurilor (1999), eseul basarabean împrumută nuanţa panseului şi alunecă în meditaţie.

În Literatura/ critica basarabeană: izolare şi sincronizare, postfaţa volumului, Ion Bogdan Lefter îşi punea următoarea întrebare: dacă am observat că în interbelic şi în contemporaneitate critica basarabeană este perfect sincronă cu cea din România, şi dacă am căzut de acord că din breşa sovietică nu ne rămîne mare lucru iar ceea ce ne rămîne seamănă izbitor de mult cu ce se scria în România, nu înseamnă oare că, „literatura/ critica basarabeană”, aceste sintagme, de fapt, nu au sens? Îi voi răspunde.

Au sens în măsura în care intelectualitatea, scriitorii, criticii, profesorii au foarte mult de lucrat cu cititorii din Republica Moldova, au un public de educat. Nu ca eventuală elită, ci ca facultate profund umană de a pune pe picioare un dialog, de a împărtăşi semenului tău bucuria de a fi cunoscut şi înţeles ceva frumos şi elevat. Nu ştiu de ce, dar mi-am amintit din nou de sculpturile lui Alberto Giacometti.

Eseuri, critica literară,

Selecţie, studiu introductiv şi note biografice de Eugen Lungu,

Postfaţă de Ion Bogdan Lefter,

Colecţia „Literatura din Basarabia în secolul XX”, Editura Ştiinţa – Arc, 2004, 431 p.

Recenzie publicată pe MiculFtiriadi. wordpress.com, ediția din 26 mai 2008

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s