Nu i-aș spune revoluție, nici evoluție, apucătură îi șade cel mai bine


Sectantă, pornografă, eretică, desfrânată sunt doar câteva din calificativele de care s-a învrednicit arta lui Dumitru Gorzo de pe la începutul anilor 2000 încoace, timp în care acesta nu a încetat să pună sub semnul întrebării, al criticii acide și al chestionărilor riguroase tot ceea ce am fost învățați că înseamnă ființa națională colectivă și freudian individuală. Dialogul ce urmează punctează toate aceste momente de viciu asumat, conturând tot atâtea lepădări de Satană…

Pe cât de exuberant pare a fi în lucrările lui, pe atât de scrupulos la vorbă rămâne în dialoguri, fapt menit parcă să scoată în evidență o dată în plus mesajul grav și acut din spatele unei arte numai în aparență epatantă.

Dumitru Gorzo (n. 1975) trăiește și activează la New York. Absolvent al Universității naționale de Artă din București (1998) și studii masterale la aceeași instituție (1999). Expoziții personale recente: Eșecul sfârșitului lumii (Jecza & Ross, Timișoara, 2011), Super C (Slag Gallery, New York, 2010), Wunderkabinett (Galeria Laika, București, Cluj, 2010). Expoziții de grup recente: Exotic East (Jecza & Ross, Timișoara, 2011), Bandits, Pirates & Outlaws – Lost Coast Culture Machine (Fort Brag, CA, 2010), …de porc (Muzeul de Artă Cluj-Napoca, 2010). Lucrări în colecții din Belgia, România, SUA.

Dragă Dumitru Gorzo, voi începe cu o întrebare pe care am auzit-o tot mai mult în ultima vreme, mai ales din 2008 încoace. De ce ai plecat din București?

Anumite evoluții în arta pe care o fac și în viața personală m-au determinat să vin la New York. Cumva rolul cel mai important în această decizie l-a avut începutul colaborării mele cu Galeria Slag.

Știm că revii periodic în țară, cu câte o expoziție, ultima fiind la Galeria Laika, unde ai expus lucrări în lemn, un soi de antibasoreliefuri cu subiect corporal. Când și unde să așteptăm următoarea expoziție?

Asta a fost ultima expoziție în București, ultima expoziție din țară a fost vara trecută, la Galeria Jecza din Timișoara, i-am spus Eșecul Sfârșitului Lumii. Apoi a mai fost un fel de expunere în toamna trecută la Librăria Cărturești din capitală, legată de lansarea cărții Unelte de dormit a lui Ioan Es. Pop, carte la care am participat cu ilustrațiile. Plănuiam pentru București un proiect substanțial, cu lucrări pe hârtie și sculptură, ce urma să aibă loc la sfârșitul acestui an, însă momentan sunt prins în realizarea unei expoziții personale în cadrul unui muzeu din SUA, iar asta m-a făcut să amân celelalte expoziții. Nu este vorba despre IMOCC („the museum with the shoes on”).

Crezi că este încheiată revoluția sexuală în arta din România, la care ai participat și tu, vrând-nevrând, prin proiectele tale?

Am fost, vrând și nevrând, unul din cei câțiva inițiatori ai acestei apucături în plastica românească. Nu i-aș spune revoluție, nici evoluție, apucătură îi șade cel mai bine. Mă refer aici la prezentarea în expoziții a unui număr consistent de picturi având ca subiect sexul. Nu cred că tema sexuală o să dispară vreodată din preocupările artiștilor. Sunt, ce-i drept, momente în care dansul pe marginea acestei chestiuni e mai intens, așa cum a fost perioada de la începutul anilor 2000. Noi am fost motivați și de urmările pudibonderiei comuniste. Nu ofensa adusă unor oameni, care vad lucrurile altfel decât mine, a fost ceea ce am urmărit, ci replica, un fel de revanșă pentru deceniile în care vulgaritățile de toate felurile au crezut că se ascund sub rictusul unei bune-cuviințe mimate.

Îți place sau nu, în mod paradoxal, cred că vei rămâne unul din puținii artiști autohtoni care au avut curajul să chestioneze morala în lucrările lor. Morala în sens filozofic, etic, spinozist, dacă vrei. Crezi că mai este relevantă o astfel de abordare în era postcapitalistă?

Puține sunt subiectele sau abordările care se uzează într-atâta încât să dispară, noi suntem incapabili de a privi anumite fațete ale realității cu suficientă intensitate, și atunci ni se par irelevante. Așa-zisele crize în care ne zbatem au o legătură strânsă cu felul în care ne facem alegerile. O bună parte din problemele libertății noastră vin din faptul că am ales deschiderile care închid (versus închiderile care deschid, caracteristice, pare-se, formelor de evoluție spirituală cunoscute până acuma). În poziția asta guvernează mai ales simțurile, care simțuri de felul lor trebuiesc excitate continuu și ajung deseori la sațietate, asimilând doar părți din evenimentele specifice unui întreg. Prin urmare, avem nevoie de informații și subiecte de tip pastilă pentru a nu ne plictisi, mereu noi, mereu altele. Ce poate fi bun aici e faptul că repeziciunea cu care ne plictisim fiind mai mare decât puterea de a ne înnoi, pe durata unei vieți, sunt șanse bune ca aceeași idee, comportament, artist sau problemă să fie în centrul atenției și analizei de doua-trei ori. Fără multă zbatere găsim exemple ca Rolling Stones, Andy Warhol, punkul, pictura (moartea picturii, „a doua venire” sau a treia a picturii în toată slava) etc. Răspunzând direct întrebării tale, o să observ că a chestiona morala, în felul în care ai conturat-o, e foarte posibil, atâta vreme cât o persoană sau mai multe pot formula suficient de clar o atare poziție.

După Ștefan Cel Mare și Sfânt, spațiul mediatic românesc a fost bântuit recent de alte fantome liberal-ortodoxe, între care Catedrala Mântuirii Neamului, Muzeul Național al Dictaturii Comuniste ș.a. Își vor găsi oare și acestea locul în proiectele tale?

Între Catedrala Mântuirii Neamului și Muzeul Național al Dictaturii Comuniste din Romania, ca proiecte, există o diferență substanțială. Un muzeu al dictaturii comuniste ar fi trebuit să fie pe lista fiecărei guvernări postdecembriste. Cred că e timpul ca până și socialiștii să se disocieze de crimele comunismului. Pe de altă parte, Catedrala Mântuirii Neamului, la dimensiunile și costurile care sunt vehiculate, e o greșeala. Visul de fudulie al unor ierarhi inconștienți, care par a se plasa în competiție cu stăpânul lor de mai ieri, Nicolae Ceaușescu, ar trebui criticat de orice român cu minte. De altfel, respectiva construcție a fost subiectul unei expoziții pe care am avut-o în 2005 la Galeria HT003 din București, unde am prezentat-o așa cum o vedeam în acel moment și cum încă o consider – o biserică de slănină.

Urează-ne ceva de Paște…

Paște fericit!

Mulțumesc!

Interviu publicat în revista „BeWhere!”, nr. 7 / 2012

2 responses to “Nu i-aș spune revoluție, nici evoluție, apucătură îi șade cel mai bine

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s