„Cure the Art! Accurate It!”, un performance critic


O să trec direct la subiect. Treceam vara trecută în viteza unei Dacia Supernova pe bulevardul Libertăţii, dinspre Calea 13 Septembrie. Pe stînga, în mijlocul parcului Izvor, dar mai înspre gardul de fontă, era amplasată şi bună de dat în exploatare o tribună discretă, arsă de soare. Asfaltul jăruia. Casa Poporului îşi făcea siesta în tihna ei bubuitoare şi rupestră. Un sentiment de milă faţă de acest marmorozaur m-a făcut să-mi spun că nimeni nu se va mai aşeza în această tribună colbăită ca să-i aplaude priveliştea postcomunistă. Deşi contrariat, mi-am revenit repede cînd am citit în Ziarul Financiar, respectiv Suplimentul de cultură, că nu era vorba despre Spaţiul Public Bucureşti / Public Art Bucharest 2007, organizat de Mircea Cantor, Nicoleta Esinencu, Daniel Knorr, grupul H.arta, Dan Perjovschi şi Lia Perjovschi, cu participarea curatorială a lui Marius Babias, ci despre raliul Fia GT din cadrul Bucharest Challenge 2007. Deci nu despre artă contemporană era vorba? Întrebare sîcîitoare, întrucît venea imediat în urma experienţei cu apa colorată de către Daniel Gontz, apă pe care o crezusem ca făcînd parte din vreun proiect de salubrizare de-al Primăriei Capitalei şi despre care am aflat de pe You Tube că era artă contemporană.

OK, atunci ce este arta contemporană? Sau, mai precis, ce face un fapt social să fie artă contemporană şi prin ce se deosebeşte arta contemporană de realităţile din jurul meu? Sau, şi mai precis, de ce trebuie să intru într-o galerie de artă contemporană ca să văd ceea ce pot vedea şi pe stradă ori la televizor? Acestea sînt cîteva din întrebările pe care mi le puneam, contrariat, în vara anului trecut.

Cînd i-am povestit, mai tîrziu, Nicoletei Esinencu despre păţania mea cu tribuna raliului Fia GT, aceasta a rîs, însă mi-a spus că ideea mea i se pare supertare. Deci confuzia mea era cumva legitimă, am tras concluzie imediat. Însă cînd am început să citesc cartea lui Bogdan Ghiu, Eu(l) artistul. Viaţa după supravieţuire, apărută anul acesta la Cartea Românească, am văzut că nu sînt singurul confuz de pe lumea asta şi că întrebările mele sînt, de fapt, un act de curaj.

Numai că în cazul lui Bogdan Ghiu, confuzia aceasta care pune totul la îndoială, oarecum cartezian, este una jucată şi ca atare ţine loc de metodă. Volumul se deschide cu un îndemn peremptoriu – „Curaj!” – plasat între două dedicaţii (una lui Thomas Hirschhorn, alta Dariei Ghiu) şi mai multe mottouri din textele trupei de muzică electronică de avangardă Einstürzende Neubauten sau din propriul text ce urmează a fi performat, cu o deviză imperativă la proră: „Cure the Art! Accurate It!”.

Răspunsurile lui Bogdan Ghiu se succed ca un TGV şi demarează prin a pleda „pentru o teorie a şantajului”, în Chant-Âge, o teorie a „şantajului cu globalizarea”, pentru că acesteia din urmă „nu i te poţi opune, mai bine să fii cu ea, de partea învingătorilor şi a promotorilor ei, rezistenţa nu mai este posibilă, însuşi conceptul de rezistenţă s-a evaporat”, iar în ceea ce-l priveşte, pe urmele lui Günther Anders, ar atrage atenţia asupra „politicii de şantaj”, cu toţii sîntem „oameni şantajabili cu propria istorie, cu propria modernitate, postmodernitatea ne-a obişnuit cu diabolizarea şi cu culpabilizarea modernităţii”. După care performează un fel de poem al ascunderii, în Eclipsa crima (plătim vizibilul), ironizînd şi dejucînd crispat paranoia îndreptăţită a consumatorului contemporan. Cu alte cuvinte, eu, în faţa tribunei melancolice a Fia GT, precum boul la poarta nr. 9 – ca să „transfrazez” un stencil al lui Vlad Nancă –, mă aflam sechestrat în ecuaţia contemporană a dorinţei de interpretare a ceva presupus de către mine ca fiind ascuns, a dorinţei de a fi în rînd cu lumea prin înţelegere.

Mai departe, între bornele celor patru părţi al cărţii – I. Omul transvizibil, II. În căutarea artei, III. Omul înecat în Uman şi IV. Pragmatismul artei, cu un intermezzo intitulat Te uiţi şi cîştigi – Bogdan Ghiu atacă teme şi probleme numai în aparenţă fastuoase. Discută statutul omului în societatea contemporană, problematizează dimensiunea umană a omului şi observă că această dimensiune a ajuns astăzi la gradul de „resursă”, în orice domeniu de activitate sîntem cu toţii potenţiale „resurse umane”. De fapt, continuă Bogdan Ghiu în partea a treia, omul zace actualmente „înecat în Uman” şi solicită „In-umanizarea omului”, „Postum-Anul”. După care ia la rînd toate marile marote ale teoriei artei şi literaturii de pînă în prezent. În subcapitolul Povestimaginea: note (de lucru) despre „imagine” şi „poveste”, ne spune cum stăm cu literatura: aceasta „se reduce la proză, proza este redusă la roman, romanul se reduce (relaxîndu-se, lărgindu-se, extinzîndu-se) la poveste, iar povestea se reduce (din nou), se RE-duce, ca «format», la scenariu pentru «filmul mental» social continuu, automat. «Formatarea» socială a literaturii”, văzînd în „poveste” un fenomen incipient de globalizare a literaturii. Mai există oare criterii de valoare? La această întrebare Bogdan Ghiu răspunde afirmativ, mimînd ludic formula truismului susţinut, „nu toată arta, aşa cum par a sta, acum, lucrurile, e otova, egală în forţă. Nu toţi artiştii sînt la fel de buni, nu toate «manifestările» artistice sînt la fel de importante”, dar adoptă o precauţie – „deşi tocmai continuum-ul, arta-mediu, este caracteristica esenţială a artei actuale: fluxul alter-mediatic”, în consecinţă „condiţia artei este similară cu condiţia criticii” şi pentru asta „cele două trebuie să-şi re-dea mîna, acceptînd să se re-«acultureze» reciproc, în singura contra-alianţă posibilă”. Mai exact, artistul trebuie sa devină nu numai curator, ci şi curativ, iar arta pare să aibă nevoie de un „duşman”, rolul ei: „a căuta politicul din lucruri, a-l revela”; contra-aliatul artistului trebuie să resusciteze din nou, proaspăt şi tare, distanţa critică, pullback-ul, cum ar spune Constantin Virgil Negoiţă. Această idee este reluată în capitolul Reportaj despre saltelele viitorului, „arta va trebui să re-creeze duritatea, asprimea, opoziţia, tarele, întîlnirea, contactul, prezenţa şi co-prezenţa. Societatea. Socialul”, şi conchide: totul va asta pe umerii artei, idee exprimată şi de Alexandru Muşina într-un text din Scrisorile unui fazan (Epistolarul de la Olăneşti). Însă deocamdată ne confruntăm cu „estetizarea difuză”, gadgetizată (parodiată încă din 1985 de către Kurt Vonnegut în Galápagos, prin imaginea aparatului Mandarax, singura sursă civilizatoare a omului într-un context insular-apocaliptic), a realităţii, analizată de Bogdan Ghiu în capitolul Estetizarea răului, mediul media.

Dar criteriile şi darea de seamă ale lui Bogdan Ghiu se văd în partea de aplicaţie şi de studiu de caz ale Vieţii după supravieţuire, în care se ocupă, nealeator, de expoziţia L’Europe en devenir (Partie 2) de anul trecut de la Centrul Cultural Elveţian din Paris, care a fost curatorizată de către Marius Babias, directorul Neuer Berliner Kunstverein, una din puţinele expoziţii care, în viziunea lui Bogdan Ghiu, ar putea face dată deoarece teoretizează arta construcţiei europene, în contextul noilor „achiziţii” – România, Bulgaria – mari contribuabili cu potenţial consumist. Se mai ocupă şi de insolitul performance al artistului Pavel Brăila care a adus sarmale direct de la Chişinău, prin intermediul transportului rutier, explicînd prin acest gest „foamea de artă”, o sinecdocă a stării actuale a consumatorului de artă. O expoziţie tare, notabilă, a fost Écriture nocturne a conceptualistului francez Renaud Auguste-Dormeuil, reprezentînd o cameră albă, tapisată cu scriere Braille pentru orbi, în care, din oră-n oră, o nevăzătoare citea cele înscrise. Apoi două „estice hoaţe” – Anetta Mona Chisa şi Lucia Tkáčová –, din Republica Cehă şi Slovacia, care au expus o Private Collection cu exponate furate din marile galerii de artă din Occident. Însă preferatul (şi prietenul) lui Bogdan Ghiu rămîne Thomas Hirschhorn cu expoziţia Concretion RE din 2007 de la Galeria Chantal Crousel din Paris pe care o analizează cu amănuntul în capitolul Concentraţionar, concREţionar, RE (o ambuscadă artistică).

Dacă reuşeşti să treci cu bine peste volutele castratoare din litera textului Eu(l) artistul. Viaţa după supravieţuire al lui Bogdan Ghiu, observi că dincolo de perdeaua confuză a jocurilor de limbaj – adevărat performance critic – se află o gîndire acerbă, aproape singulară în perimetrul teoriei artei. În profunzimile lui, volumul este extrem de confesiv, sincer şi personal, în timp ce se scrie cu 300 km/h, privind arareori în oglinzile retrovizoare ale maşinăriei teoretice. Dacă eşti artist, te pui pe treabă; dacă eşti consumator de artă (aşa, ca mine), te pui pe treabă; dacă eşti critic de artă, te pui pe treabă. Iar această treabă se cheamă „Cure the Art! Accurate It!”.

Bogdan Ghiu, Eu(l) artistul. Viaţa după supravieţuire,

(cod de bare pentru viitorul monstruos al artei),

Editura Cartea Românească, [Colecţia „Performa”], [Bucureşti], 2008, 305 p.

Articol publicat în revista aLtitudini şi citit la Radio România Cultural cândva demult

Advertisements

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s