DNA: Dust Narrative Analysis


Cu Nicolae Comănescu am început discuția de la praful și pulberea folosite de el pentru pictură și am ajuns la metafizica prafului, la politica și esența lui culturală. Iar la final, o recomandare inedită de lectură.

Nicolae Comănescu (n. 1968, Pitești) trăiește și activează în București. 1994: Fondează împreună cu Dumitru Gorzo grupul experimental Rostopasca, activ până în 2001. Expoziții: 2011 – Berceni (MNAC), 2010 – Praf și pulbere (H.art), 2009 – 3 în 1: Muștar, Cenușă & Noroi (Galeria 26) ș.a. Lucrări în colecţii private din România, Bulgaria, Serbia, Italia, Germania, Austria, Suedia, America.

Dragă Nicolae Comănescu, o să încep cu o întrebare pe care ai auzit-o, poate, până acum, de un milion de ori. De ce cu praf și pulbere?

Aproape ca nu am ales să lucrez cu praf. Praful m-a ales pe mine… Praful a ales orașul în care locuiesc, țara… Praful face parte din viața noastră și nu îl observăm decât atunci când e prea mult. Momentul când am ales să lucrez cu praf a fost cel în care am devenit conștient de el. Praful ăsta mult vorbește, de fapt, despre starea societății noastre. Mi-am dat seama că e o materie densă, plină de informație. E o materie care merita interogată și poate fi folosită pentru a interoga.

Praful e un simbol al nostalgiei, al zădărniciei, al trecerii timpului, un îndemn la nonacțiune, un supraviețuitor al istoriei, apoi e un semn al acțiunii, al dărâmării, un vector al puterii sau un indicator al nivelului de trai. El ne-a însoțit constant de-a lungul vremii, de la praful ridicat de copitele solilor turci până la praful ridicat de gura politicienilor români de azi. Praful s-a așternut de atâtea ori peste intenții bune și praful ne-a orbit de atâtea ori în istorie.

Sunt artiști români contemporani care vorbesc de praful ridicat de demolările comuniste. Probabil cea mai mare realizare a comunismului în Romania e recolta de praf la hectarul de cartiere și monumente istorice distruse. Nu-i nimic, comunismul a trecut și putem în sfârșit să ne bucurăm de praful ridicat de buldozerele ce ne dărâmă monumentele istorice rămase, de clădiri de birouri ce încalcă normele de urbanism, de creșterea numărului de automobile care, raportată la PIB, e cea mai mare din Europa, de minciunile politicienilor. Dar despre lucrurile astea știm toți și știm tot și ne-am și plictisit să mai vorbim.

Parcurile și spațiile verzi se restrâng în fiecare zi, în fiecare zi sunt tăiați copaci și nimeni nu mai plantează ceva în loc. Foarte bine, încă un motiv de înmulțire a prafului. Praful conține AND-ul orașului, amestecat cu acarieni, e perpetua devenire și istorie de aici. Greu să vorbești despre praf în România și să nu devii critic. Octavian Paler scria la un moment dat că în România praful e politic. E păcat sa trăiești în București și să nu pictezi cu praf. Dacă nu cu praf, atunci cu ce? Daca nu noi, atunci cine?

Acest statement este și un manifest. Se poate spune că epoca de praf și pulbere se încăpățânează să mențină viu vechiul și bunul deziderat clasic de a oglindi realitatea socială?

Nu sunt un adept al activismului în artă. Pe de altă parte, e greu să trăiești în România fără să fii pătruns de nedreptățile profunde pe care le vezi la fiecare pas. Prin folosirea prafului am făcut o alegere. În Romania praful e un indicator al nivelului de trai, e un semnalizator al corupției clasei politice. Este atât de mult praf în București și în România (și) din cauza faptului că clasa politică e, în cel mai bun caz, rău intenționată. Ei, eu încerc să fiu un observator neutru, care folosește praful. Nu vreau să spun prin picturile mele că guvernul României (indiferent din ce perioadă) e un guvern corupt, hoț, ticălos, criminal sau că suntem un popor fără organizare socială. Asta se vede cu ochiul liber, mergând la întâmplare prin țară. Ce vreau să fac e să folosesc un produs al orașului, materia istoriei noastre mai recente sau mai îndepărtate, AND-ul nostru și să-l folosesc pentru descrierea vecinătăților, descriere în care acționează și materia cu care lucrez.

Există un paralelism invers proporțional în explozia de culoare a anilor 2000 și infinitatea de griuri de-acum. În ce măsură griul formal este și un gri ideologic?

N-am simțit că părăsesc culoarea. „Griul” dat de praf și de alte pulberi reziduale sau „monocromia” rezultată e balansată de informația existentă în materialul cu care lucrez. Sunt în continuare un adept al culorii și chiar al culorii puternice și radiante. Când fac o imagine din praf obțin un contrast, o densitate maximă, praful are o asemenea forță ideologică încât modifică receptarea vizuală. Pare el monocrom, dar are o anumită „culoare” puternică, dacă te gândești mai mult.  Praful din București e altfel încărcat metaforic decât praful din New York, Londra, Tokio, Paris (ca să citez texte de pe cutii). Este un indicator chimic, ecologic, cultural, politic. Bucureștiul este un oraș mare, complex, bogat, sedimentar, cu lumi paralele, cu istorii multiple, cu structuri sociale în ultima vreme din ce în ce mai diverse, robuste și tonice (în pofida a ceea ce urmează să scriu), un oraș care te solicită, un oraș unde ai ce face și ai ce studia. E un oraș care din punct de vedere social începe să satisfacă.

La Zorzini Gallery ai recurs la expunerea scenografică, instalațională, cum se spune. Cărei urgențe răspunde o astfel de expunere?

Au fost perioade când eu și prietenii mei din Rostopasca numeam ceea ce făceam „pictaje”. Nu iau în serios pictura în continuare, așa cum nu iau nici instalația, iar dacă pictura iese din pânză și inundă pereții de expunere probabil că nu iau foarte în serios nici galeria. Glumesc, pur și simplu umblu după un discurs cât mai amplu, mai complex și mai satisfăcător.

Nu te voi întreba de artiștii contemporani din România care îți plac. Te voi întreba, în schimb, care sunt criticii de artă pe care îi apreciezi și ni-i recomanzi cu încredere?

Cei pe care îi urmăresc. Și nu sunt neapărat toți critici de artă. Uite, aici, în ordine aleatoare: Ruxandra Balaci, Ștefan Tiron, Liviana Dan, Adrian Guță, Adina Zorzini, Dan Perjovschi, Igor Mocanu, Dan Popescu, Mihnea Mircan, Călin Dan, Erwin Kessler.

La final, te rog să ne recomanzi și o carte…

Zenobia, de Gellu Naum.

Mulțumesc!

Interviu publicat în revista „BeWhere”, nr. 6 / 2012

Advertisements

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s