Yohann Duval, Ieșirea din zona euro este inevitabilă


Criza monedei unice este departe de a se fi încheiat. De câteva zile, alegerile prezidențiale ocupă marea parte a spațiului mediatic, într-atâta încât am putea chiar uita că problemele din Grecia, din Italia, din Portugalia sau din Spania sunt aceleași de câteva luni bune deja. Germania a mai redus din prognoza de creștere și probabil că Franța va trebui să facă același lucru. Mai mult ca oricând, zona euro pare să se afle în impas. Acesta e contextul în care Jacques Sapir, economist și Director de Studii la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales (E.H.E.S.S.), ne propune noua sa carte, cu un titlul cât se poate de limpede: Faut-il sortir de l’euro? [Ar trebui oare să ieșim din zona euro?].

Ceea ce se numește de regulă „criza euro” e în realitate rezultatul a 3 crize care se conjugă, se intersectează și se îmbină. Există mai întâi criza datoriilor (publice și private) care sugrumă anumite economii ale Europei. Euro este un vector al augmentării datoriei, pentru că impune statelor finanțări de pe piețele financiare, pe de o parte, iar pe de altă parte, pentru că împiedică reglarea diferențelor de competitivitate, ce devin tot mai largi interzicând devaluările.

Cea de-a doua criză este una structurală, rezultată din costul ridicat al monedei și din rolul acesteia de amortizor al creșterii. O situație care generează șomaj și mizerie în țările din sudul continentului, mai ales în rândul tinerilor.

În sfârșit, cea de-a treia criză este aceea a instituțiilor care au creat-o: o monedă unică presupune un stat federal și transferuri financiare între state. Nimic din toate acestea nu există, iar condițiile de a ajunge aici nu comportă astăzi o unitate manifestă.

„Istoria va evalua responsabilitățile guvernelor noastre care, prin ideologie, conformism și câteodată prin lașitate, au lăsat situația să se degradeze până la ireparabil. Ea va indica, de asemenea, uriașa culpabilitate a celor care, în capitale naționale precum Bruxelles sau Frankfurt, au căutat să impună prin intermediul monedei unice și prin contrabandă o Europă federală unor popoare care nu voiau acest lucru.”

Moneda unică este prin urmare un construct baroc, viciat de niște defecte de concepere evidente. Autorul le-a denunțat încă din 2006, într-un articol publicat în revista Perspectives républicaines.

„Această criză putea fi, de fapt, prevăzută de ani buni, fiindcă defectele structurale ale zonei euro deveniseră notorii și foarte bine cunoscute de către economiști, adică și de partizanii euro.”

Și dacă este atât de criticabilă, atunci cum se poate explica adevăratul tabu creat în jurul monedei unice în Franța? Mai întâi, prin latura sa simbolică, legată de mitul „Statelor Unite ale Europei”: pentru o mare parte a clasei politice, euro este un totem care trebuie protejat cu orice preț, pentru a evita recunoașterea faptului că proiectul politic pe care l-a apărat era o utopie al cărei eșec este în prezent cât se poate de evident.

„Moneda unică, ale cărei efecte trebuie evaluate, și-a pierdut dimensiunea de instrument, pentru a deveni un veritabil fetiș, în sensul religios al termenului. Euro este religia acestui secol nou, cu falșii săi profeți și profețiile lor negate în mod constant, cu înalții săi ierarhi mereu gata să abată câte o excomunicare dacă arderea pe rug nu mai este posibilă, și cu sectanții săi isterici.”

Apărătorii euro au, de asemenea, un aliat cu greutate în „argumentația” lor: Frontul național. Folosit pe post de sperietoare de ciori, el permite evitarea dezbaterii fără eforturi prea mari și a nu se supune dezbaterii decât în mod extrem de superficial. Ajunge să privim felul în care Jacques Attali n-a ezitat să mintă pentru a știrbi din credibilitatea lui Jacques Sapir și pentru a evita răspunsul la niște obiecții legitime, ca să înțelegem șubrezimea acestei poziții. Putem, la fel de bine, să ne întrebăm dacă tot el este responsabil pentru cedarea monopolului bunului simț unui partid extremist… din această perspectivă, pozițiile critice față de moneda unică a unor republicani pursânge precum Jean-Pierre Chevènement sau Nicolas Dupont-Aignan trebuie salutate.

De ce a fost creată moneda unică?

Conform economistului, opțiunea de a crea euro așa cum există el astăzi nu avea nimic în ea care să țină de domeniul evidenței. S-ar fi putut crea la fel de ușor o monedă comună, care să coabiteze cu monedele naționale, completându-se reciproc în cadrul schimburilor internaționale. Ar fi existat aceleași avantaje (stabilitate, reducerea costurilor tranzacțiilor), bineînțeles cu posibilitatea reajustării periodice a cursului de schimb dacă s-ar fi făcut simțită necesitatea. Această soluție ar fi avut nevoie cu toate acestea de un control strict al fluxurilor de capital, fapt pe care social-liberalii l-au refuzat întotdeauna și încă îl mai refuză și astăzi.

„Însăși ideea reintroducerii controalelor este suficientă pentru a vă determina să apăreți ca niște pitecantropi în ochii exaltaților de la Terra Nova, un «think tank» ce se declară apropiat al Partidului socialist, dar care nu a demonstrat până acum decât că se compune din oameni suficienți, dar nenecesari.”

Moneda unică a fost așadar prezentată drept soluție la crizele sistemului monetar european, dar care au fost cauzate, în realitate, de această absență a controlului. Conceptul acesteia a fost încă de la început unul extrem de viciat: rigiditatea sa și imposibilitatea de a corija diferențele de competitivitate ar fi trebuit să se compenseze prin transferuri între „regiuni” (după modelul a ceea ce se întâmplă în interiorul unui stat-națiune), prin mutualizarea datoriilor și / sau printr-un stat federal. Nimic din toate acestea nu s-a petrecut, în primul rând pentru că Germania a rămas nefavorabilă, dar și pentru că popoarele n-ar fi acceptat probabil niciodată un astfel de salt federal. Devenise deci convenabil, în ochii instigatorilor acestui proiect, să le constrângă prin intermediul a ceea ce Philippe Villin numea „federalism pe furiș”.

„Nu obiectivele eficienței economice prin intermediul monedei unice erau în joc. De fapt, era vizat un cu totul alt obiectiv, acela al «Statelor Unite ale Europei».”

„Nu ne ajută cu nimic dacă visăm la o Europă federală, în timp ce popoarele nu împărtășesc acest vis. A crede că printr-o succesiune de crize s-ar fi putut ajunge la construirea imaginii unei ineluctabilități a federalismului este un pariu mult prea pernicios. În mare parte, este același la care ne-am angajat astăzi și care riscă foarte mult să nu ni se dezvăluie așa cum l-au prezis promotorii săi.”

Impasul loviturii federaliste cu capul

Europeniștii cei mai fervenți își petrec timpul reclamând instaurarea unei Europe federale, adevărat panaceu care ar aduce soluția tuturor problemelor economice de pe continent. Visul federaliștilor se lovește, din păcate, cu capul de peretele realității: pentru a atinge acest obiectiv, ar mai trebui să există și un sentiment de apartenență la aceeași comunitate ori să apară o formă de „interes național”. Or nu există nici națiune europeană, nici popor european și nici un proiect comun. Federalismul tehnocratic și coercitiv nu poate servi în nici un caz drept singurul orizont pentru niște națiuni eterogene, marcate de secole de istorie. Cam greu să ne mai mire, în aceste condiții, faptul că 75% dintre germani și 68% din francezi sau opus noilor ajutoare destinate Greciei.

„Este invocat adesea exemplul Statelor Unite ale Americii pentru a încerca justificarea saltului la federalism. Însă la origine, populația SUA era relativ omogenă și vorbea, în general, aceeași limbă (engleza), avea aceeași cultură și aceeași origine (în afară de Louisiana). Cu toate acestea, a trebuit să treacă prin toate ororile Războiului Civil pentru ca această omogenitate să se impună.”

Ipoteza federală a fost de altfel deja respinsă de către popoare (cum au demonstrat-o referendumurile din Franța și din Olanda în 2005). În plus, criza trezește vechii demoni: aroganța și solicitările neîntrerupte ale Angelei Merkel sunt considerate drept dictate imperialiste de greci, în timp ce presa germană, austriacă și olandeză își bate joc de lenea și de minciunile din „țările Clubului Med”. Este greu de conceput în ce fel, în aceste condiții, s-ar putea ivi un ipotetic „interes general european”. Federalismul care ni se anunță nu ar putea fi prin urmare decât un federalism antidemocratic, punitiv, bazat pe coerciție și fondându-se împotriva voinței națiunilor: pe termen lung, ar fi vorba la sigur de cel mai bun mijloc de a deturna definitiv europenii de la însăși ideea de Uniune Europeană.

Euro: o povară pentru economiile din zonă

În pofida a ceea ce apărătorii săi pierd timpul clamând, euro nu a apropiat economiile: dimpotrivă, le-a determinat să se diferențieze și mai mult. Cel puternic a devenit și mai puternic, cel slab – și mai slab. De altfel, moneda unică nu a servit în nici un caz de scut împotriva speculației: aceasta și-a schimbat pur și simplu natura (de la cursul de schimb a trecut la dobândă).

Anumiți oameni politici precum Romano Prodi sau Jacques Delors au prognozat că euro va favoriza creșterea europeană. Dar s-a petrecut exact pe dos: creșterea din zona euro a fost mai slabă decât în toate celelalte țări dezvoltate. Ca dovadă, tabelul de mai jos, care prezintă rata de creștere a PIB-ului în condiții de preț constant, conform datelor oferite de OECD.

Media 2001-2011 Media 2001-2007 Media 2007-2011
Australia 3,1% 3,4% 3,1%
Canada 2,1% 2,6% 1,4%
Norvegia 1,8% 2,3% 1,4%
Suedia 1,8% 3,0% 0,5%
Elveția 1,7% 2,0% 1,6%
Regatul Unit al marii Britanii și Irlanda de Nord 1,6% 2,6% 0,4%
SUA 1,9% 2,4% 1,3%
Zona euro 1,1% 1,9% 0,4%
Total OECD 1,8% 2,4% 1,1%

Autorul nu ezită să afirme că euro „s-a dovedit a fi o povară pe care au purtat-o și o mai poartă pe umeri economiile din zona euro”. Diferențele de competitivitate s-au acutizat: în raport cu introducerea monedei unice și luând drept reper Germania, unele țări (precum Spania, Italia și Grecia) au pierdut în jur de 25% din competitivitatea deținută anterior.

Asta se explică prin politica de „cavaler singuratic” a vecinului nostru de peste Rin care a dus o politică de austeritate încă din 2002, bineînțeles în detrimentul nivelului de trai al majorității populației sale. Excedentul comercial realizat de Germania peste țările din zona euro a permis compensarea diminuării celuilalt excedent, realizat în țările din afara Uniunii Europene (în special în China și India). Această strategie noncooperativă a dezechilibrat tot restul zonei.

„Zona euro a fost ca un instrument care a permis Germaniei să-și mențină politica neomercantilistă în ciuda supraevaluării euro, compensând porțiunile de piață pe care le pierde în restul lumii, întrucât câștigă pe seama partenerilor din zona euro care nu se pot devaloriza.”

Pretinsul „model german” nu este posibil așadar, fiindcă Germania a fost singura țară care a putut duce o asemenea politică de austeritate. Generalizarea austerității ar priva germanii de piețele de export. Acest model pe care unii încearcă să-l încropească în Franța nu este, în realitate, nici reproductibil și nici viabil.

Salvarea monedei unice, dar cu ce preț?

Partizanii monedei unice se complac în a anunța apocalipsa în momentul disoluției zonei euro. Cum observa Laurent Pinsolle, exagerările unor predicții trădează mai ales faptul că e vorba, de fapt, de ultima lor linie de apărare. E interesant să observăm, cu toate acestea, că dacă argumentul costului ieșirii din zona euro este adesea invocat, niciodată nu e abordată o problemă care ar trebui ridicată în paralel: cât ne costă menținerea unei astfel de zone, la fel de prost gândită și dezechilibrată?

Costul salvgardării Greciei și a altor țări tensionate (Portugalia, Irlanda, Italia, Spania) este estimat de către autor, pentru toate țările din zona euro, la câteva sute de miliarde pe an, timp de 8 ani de-acum încolo. În plus, această apărare a integrității monedei unice nu este materializată în prezent decât sub forma unei austerități generalizate. Inevitabil, cele care vor suferi consecințele sunt tot popoarele.

„O apărare cu orice preț a monedei euro, trecând prin tentativele radicale de stabilizare a raportului datorie publică / PIB, va transforma Europa într-o zonă de regresiune socială și de depresiune economică generalizată.”

Discuțiile din jurul faimoasei și afumatei „reguli de aur”, pe care Paul Jorion nu a ezitat să o califice drept „glumă de fițe”, sunt puține și camuflează cu greu caracterul periculos antidemocratic al acestei măsuri: nu e deloc desuet să amintim și că regulile bugetare sunt una din bazele legitimității politice a guvernelor. „A dori disjungerea controlului pe care reprezentantul societății (Parlamentul) îl poate exercita asupra lor înseamnă a goli de sens însăși democrația”, afirmă Jacques Sapir.

În spatele cuvintelor frumoase care ne îndeamnă să fim „rezonabili” se ascunde, în realitate, perspectiva unei austerități perpetue, încurajată de toți liberalii care văd în asta o ocazie nesperată de a ataca statul bunăstării și acquis-urile sociale obținute prin luptă crâncenă de către clasele populare.

„Asta presupune astăzi ca zona euro, în starea sa actuală, să devină o adevărată mașină de război pe plan social pentru a impune în continuare și mai multe sacrificii și regresiune.”

Alternativele

Împotriva a ceea ce adoră să afirme europeniștii orbi și liberalii fanatici, este foarte posibil și chiar frumos că putem imagina alternative. Menținerea monedei unice nu se va mai putea întreține chiar cu orice preț.

„Oare popoarele din țările Europei vor consimți să plătească, să plătească fără încetare și să vadă în același timp cum se instalează sărăcia, doar pentru a face euro să supraviețuiască? Dacă acesta din urmă ar fi fost sinonim cu creșterea, ar fi existat poate o justificare. Însă din perspectiva trecutului, se poate înțelege că acest viitor nu se va putea realiza decât printr-o creștere slabă, total insuficientă pentru ocuparea completă a forței de muncă.”

Este foarte posibil ca în cele din urmă, țări precum Grecia să ajungă să abandoneze moneda unică pentru a regăsi moneda națională de după eșecul deplin. Această situație nu va însemna sfârșitul lumii: țări ca Rusia (în 1998) sau Argentina (în 2002) au reușit să recupereze și să reintre în creștere după ce au cunoscut o criză comparabilă. Dezagregarea progresivă a zonei e una din eventualitățile ce trebuie luate în calcul.

Autorul estimează de altfel că soluția „monetizării” datoriei (cumpărarea directă a datoriei statelor de către Banca Centrală Europeană sau „tipărirea monedei”) ar putea sparge speculația și conferi un răgaz de câțiva ani zonei euro. Problema se află în atitudinea Germaniei, care pare determinată să nu accepte o astfel de soluție.

În plus, problemele structurale nu s-ar rezolva. Această soluție temporară ar putea totuși oferi ocazia conducătorilor noștri de a-și planifica o ieșire „în picioare” din criză, pregătind tranziția la o monedă comună.

Această soluție, a trecerii la o monedă comună a început să se instaleze încetul cu încetul în opinia publică. Candidați la alegerile prezidențiale, precum Jean-Pierre Chevènement sau Nicolas Dupont-Aignan, dar și economiști ca Jean-Claude Werrebrouck sau Philippe Murer, au adoptat-o cât se poate de vizibil. Ar putea fi vorba de un rezultat rezonabil, conservând principiul unei coordonări monetare la scară europeană și oferind totodată marjă de manevră și posibilitate de acțiune națiunilor.

Sfârșitul euro?

Pentru Jacques Sapir, a menține în mod artificial euro în viață ar însemna o opțiune nerezonabilă: conservarea cu orice preț a monedei unice nu s-ar putea face decât cu prețul unei scăderi considerabile al nivelului de trai în cadrul tuturor popoarelor din interiorul zonei euro. Această înverșunare terapeutică ar putea avea pe termen lung un cost mult prea ridicat pentru a putea fi luat în considerare în mod serios ca soluție acceptabilă; prin urmare, este timpul să ne pregătim de viață, după moneda unică.

După aceasta, trecerea la o monedă comună ar putea fi o soluție moderată la o problemă serioasă: ea ar putea permite Europei menținerea unei anumite coerențe în timp ce pe parcurs își regăsește suplețea. Mai rămâne de știut dacă orbirea ideologică a unei părți a elitelor noastre nu ne va conduce la concluzia îngreunată de pericolele pe care le-a evidențiat un alt economist, Jean-Luc Gréau, și anume o ieșire „în dezordine, debandadă și furie…”

Traducere publicată pe CriticAtac, ediția din 27 aprilie 2012

Advertisements

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s