Back in USSR by Marșrutka


Kazahstan, Kîrgîzstan, Uzbekistan, Georgia, Armenia, Tadjikistan, Republica Moldova, Transnistria, Nagorno-Karabah. 16 000 de kilometri cu marșrutka, din Est și mai în Est, într-un proiect artistic de observare a realităților postsovietice. Serghei Chiviriga și Vlad Petri vorbesc pentru prima oară de la întoarcerea din URSS și despre ce urmează să se întâmple cu imensa cantitate de material documentar acumulat.

Marșrutka – un proiect de documentare artistică, axat pe dimensiunea antropologică și socială a cercetării, cu un ochi foarte ager îndreptat asupra politicii. Echipa: Serghei Chiviriga, Alice Monica Marinescu, Vlad Petri, David Schwartz. Site: http://www.marshrutka.ro.

bio: Serghei CHIVIRIGA – Născut în 1986, în Floreşti, Republica Moldova. A absolvit în 2011 Facultatea de Teatru „Spiru Haret” din București, specializarea – actorie (clasa profesor Sanda Manu). Vlad PETRI – Fotograf, operator, artist vizual. S-a născut în 1979, în Bistriţa, România. A participat la mai multe expoziţii de grup şi personale: Pasager (Galeria UNA, 2001), Portrete vii (Make a Point, 2010). A regizat şi filmat documentarul Revelion 2008 împreună cu Mădălina Roşca. Proiectele sale sunt documentate pe http://www.vladpetri.ro.

Back in USSR by Marșrutka[1]

Igor Mocanu în dialog cu Serghei Chiviriga și Vlad Petri

Marșrutka este un proiect de documentare artistică, axat pe dimensiunea antropologică și socială a cercetării, cu un ochi foarte ager îndreptat asupra politicii. Cum a început totul?

Vlad Petri: Am parcurs 16 000 de kilometri în 13 țări, dacă adăugăm Transnistria și Nagorno-Karabah ca regiuni separate. Aveam, mai ales la început, foarte multe destinații unde am fi putut merge, o mulțime de oameni cu care am fi putut face lucruri interesante. Dar am decis să alegem câteva locuri, cum sunt anumite orașe, în care să încercăm să zăbovim mai mult, patru-cinci zile, ca să înțelegem cât de cât locul acela. Ajungeam să ne întâlnim cu oameni de acolo, ne cunoșteam, le povesteam cam ce am dori să vedem, majoritatea se ofereau să ne ajute, redescopereau împreună cu noi locul în care trăiau. După care încercam să facem un interviu cu ei, să aflăm lucruri care ne interesau, să fotografiem diverse zone ale orașelor.

Cum ați realizat documentarea, cu ce mijloace?

V.P.: Foto, audio, video și interviuri scrise.

Serghei Chiviriga: Bine, le-am făcut pe toate, nu ne-am limitat la un singur mijloc. Practic, jucam toate rolurile posibile de turiști. Am fost și turiștii care ies la bere cu localnicii, am făcut și baie în două lacuri, am fost și pe munte.

V.P.: Dar nescăpând din vedere scopul proiectului. Eram turiști, însă fără să abandonăm postura de cercetători, nu eram turiști care merg să mai bifeze niște locuri pe undeva.

S.C.: Cred că avem cinci poze cu noi în total…

Din câte înțeleg, proiectul e relativ încheiat. A mai rămas Centrul fostei URSS…

S.C.: Turkmenistan, Azerbaidjan…

V.P.: Belarus, Ucraina… Și mă mai tentează mult Caucazul. Dar am vrut să ne rezumăm la fostul spațiu sovietic.

S.C.: Probabil că ar fi trebuit să ne ocupăm și de Țările Baltice, dar le lăsăm deoparte pentru moment.

Ce v-a fascinat în această călătorie?

V.P.: Perspectiva aceasta estică, plecând din Vest, sau din Est și mai în Est… Apoi, a fost și un fel de întoarcere în anii ’90 în România, din care nu îmi mai aminteam mare lucru. Am revizitat tranziția spre o altă formă de guvernare, un soi de postcomunism care trece la un fel de economie de piață, dar care nu e chiar economie de piață, statul controlând o mare parte din acest câmp. De exemplu, în Uzbekistan nu există proprietate privată, oamenii primesc pământul de la stat și se obligă să cultive o singură cultură, bumbac, să zicem, până ating o rație stabilită dinainte, care se întoarce în haznaua statului, ca în comunism sau în feudalism.

Dar cât de simțită se face prezența politicului în țările cercetate de voi?

V.P.: Cel mai prezent este în Uzbekistan, unde l-am simțit și noi.

Sper că nu pe propria piele…

S.C.: Nu, dar eram verificați zilnic la metrou, de exemplu. De câte ori intram sau ieșeam, ni se verifica pașaportul și geanta. Era exclus să faci poze, atât la metrou, cât și la clădirile oficiale, poduri, piață. În Tadjikistan, președintele era peste tot, în orice intersecție, printuri outdoor, TV, radio, presă scrisă, bannere, postere, chiar și în reclame apărea președintele făcând ceva… Și cu toate acestea, oamenii nici măcar nu băgau în seamă această prezență ubicuă, nu vorbeau despre politică. Imaginea președintelui era foarte bine integrată în decorul urban și chiar te simțeai în siguranță. Ăsta poate fi un aspect pozitiv. Mărturisesc că nicăieri nu m-am simțit mai în siguranță ca în Tadjikistan, Uzbekistan sau Kazahstan. Era poliție peste tot și ca atare, tot timpul cât am fost acolo, nu am auzit să se fi întâmplat ceva ieșit din comun, răpiri, furturi sau altele…

V.P.: Prezența statului o cam simțeai peste tot. Spre exemplu, în Kazahstan, la intrarea în fiecare nouă regiune sau oraș exista barieră, păzită de militari înarmați, pe lângă care trebuia să încetinești mașina, să se vadă din mers ce ai înăuntru. Totul trebuia să fie deschis, aerisit. În Kîrgîzstan a fost război civil anul trecut, e o țară aflată în mari transformări, iar statul se face simțit mai puțin, dar în continuare polițiștii îți pot face probleme. În Tadjikistan la fel, am avut multe controale.

S.C.: Am stat ceva mai mult timp în Pamir. Se vorbește limba pamireză, dar scriu în tadjikă, depind de președintele Tadjikistanului, dar sunt lăsați în pace, pe sistem federal cumva. Au și religie diferită, sunt o altă ramură a islamului, sunt ismailiți. Bine, sunt și destul de săraci, nu sunt interesați deloc de politică, au stilul lor de viață, tradițiile lor, pe care le perpetuează ca atare, de sute de ani.

În ce măsură se regăsesc toate astea în rezultatul proiectului vostru?

V.P.: În fotografie a fost destul de greu să surprindem dimensiunea aceasta politică, tocmai prin faptul că ne-am lovit de tot felul de interdicții. În schimb, în partea de text, interviuri, filmări, am observat două direcții: sunt unii subiecți care se desprind de mediul politic în care trăiesc și vin cu propriile versiuni politice, rugându-ne bineînțeles să nu le dăm numele pentru a nu avea probleme; și sunt restul, care ne-au re-livrat imaginea oficială: regiunea lor a produs cel mai mult bumbac, președintele lor e cel mai bun, căci el a spus „Dați pământ oamenilor” și așa s-a făcut. Așa a fost în Tadjikistan. Iar atunci când înregistrezi lucrurile astea, nu mai poți fi sigur de nimic.

S.C.: Culmea, cei mai spălați pe creier erau tinerii între 20 și 25 de ani, care au prins sistemul post-’91. Dar păreau foarte sinceri în ceea ce spuneau, ei chiar aia credeau, că totul este excelent și că președintele a pus umărul la independența și dezvoltarea țării. În schimb, cei care au prins perioada sovietică aveau idee și termeni de comparație. Însă toți, invariabil, erau nevorbiți, voiau să stea de vorbă, să vorbească, să vorbească… Nu cred că există vreo regiune prin care să fi trecut și în care să nu se fi întâmplat ceva în ultimii 20 de ani, fie el război civil, revoltă sau protest, răsturnări de președinte, conflicte interetnice sau interreligioase. Se vorbea foarte mult despre neoislamiștii care încearcă să recâștige autoritatea și puterea.

V.P.: În documentarul la care lucrăm acum, partea Statului, partea politică este cel mai pregnantă și mai relevantă.

Cum se va numi documentarul?

V.P.: Încă nu are titlu. Probabil se va numi Avtostop. Vedem. Formula autostopului ne-a plăcut foarte mult. Să urci la cineva în mașină, pe care nu-l cunoști și să te lași în voia drumului…

S.C.: Pe de altă parte, în Tadjikistan și în Kîrgîzstan nu aveau idee de autostop, nu cunoșteau acest concept. Dacă ieșeai la marginea drumului, puteai spera cel mult să se oprească un taxi, cu tarif oficial. Negocierile sau mersul gratuit nu intrau în imaginarul lor economic. O altă chestie pe care nu o înțelegeau era de ce am ieșit la marginea orașului ca să plecăm undeva, când puteam să mergem lejer la gară și de acolo să plecăm oriunde dorim. În schimb, când am ajuns în Caucaz, acolo pur și simplu nu concepeau să ia bani de la un autostopist, erai pe marginea drumului, asta însemna că doreai să mergi cu cineva care oricum are drum în direcția respectivă. Mulți ne luau pentru că erau singuri în mașină și, cum am mai spus, voiau să vorbească.

V.P.: Dar aici cred că pe lângă factorii culturali și de civilizație, intervin și factorii economici. Bunăstare vs. preț benzină. În Tadjikistan benzina era foarte scumpă, aproape ca în România, iar salariile foarte mici. Nu pornește nimeni de la el din sat cu mașina dacă nu bagă în ea opt oameni pe cinci locuri.

În călătoria voastră de cercetare v-ați întâlnit cu România?

V.P.: Da. Cred că primul lucru care ne vine amândurora în minte acum sunt manelele. Le-am auzit peste tot. Din Karakalpakstan, regiunea autonomă a Uzbekistanului, și până în munții Tadjikistanului, în mașinile cu care am mers. Avem o groază de documente video pe acest subiect. Am văzut un videoclip al lui Adrian Copilul Minune la Stepanakert, în Nagorno-Karabah.

S.C.: Apoi, pe lângă manele, am dat de O-zone, Inna, Andreea Bănică, Alexandra Stan.

V.P.: Prima întâlnire a fost printr-un tip din Kazahstan, în vârstă de vreo 25 de ani, care s-a declarat un fan total al României datorită Innei și a lui Morandi, de care era absolut înamorat. Avea muzica Innei pe telefon și o asculta tot timpul. Se apucase de învățat româna. Apoi, eram în Uzbekistan, am urcat într-un autobuz de țară, o rată de pe vremuri, încărcată până la refuz, erau unii așezați pe o ladă de zestre roz în mijlocul mașinii, praf cât cuprinde, iar în boxe se auzea Florin Salam. În română! Într-o zonă în care nu se vorbește nici rusa, nici uzbeca, ci direct karakalpaka…

S.C.: La un moment dat aproape că nu ne mai miram. Am ajuns în Erevan, la o terasă, luam micul dejun și a început să cânte Guță.

V.P.: Cel mai estic punct în care am ascultat muzică românească a fost în Kîrgîzstan, la Karakol, pe la 100km de China, eram la o terasă și cânta, cred, Adi Minune… Playlistul era pe un monitor. Iar când am trecut din Armenia în Nagorno-Karabah, în mașina cu care călătoream, șoferul ne-a tratat cu „Made in Romania” a lui Ionuț Cercel.

Dar cu România politică?

V.P.: Da, Cheia Porților Orașului București, la Centrul Cultural al Președintelui din Kazahstan. O cheie de aur de la Emil Constantinescu pentru Nazarbaev, așezată într-un penar foarte elegant.

S.C.: Apoi, în Armenia, la intrarea în Muzeul Genocidului se afla un parc de brăduți, copăcei plantați de personalitățile politice care au vizitat țara. Era și un brăduț sub care scria: „This tree was planted by Ion Iliescu, the President of Romania”.

V.P.: În Georgia am vizitat Muzeul „I.V. Stalin”, la Gorî, și acolo aveau o cameră cu daruri de la ceilalți președinți, iar din partea României era o lucrare artizanală. Un fel de peisaj creat din foi de tabac, primit în 1946 din partea lui Dej. După ce vedeai masca mortuară a lui Stalin, intrai în camera de cadouri și vedeai peisajul din foi de tabac. Ghida ne-a spus că este unul din cele mai prețioase exponate din muzeu.

S.C.: Bineînțeles, știau de Dracula și de  Ceaușescu.

V.P.: De fapt, asta era una din întrebările interviurilor cu oamenii pe care i-am întâlnit: ce știu despre România. Și am avut tot felul de surprize, pe care le-am integrat în filmul documentar.

S.C.: Am auzit și părerea de rău că, din păcate, românii l-au omorât pe Ceaușescu. Președintele Partidului Național Democrat ne-a spus asta. Tot el își iubea foarte mult președintele.

Îmi povesteați mai devreme despre clădiri oficiale și muzee. Care este funcția lor în țările în care ați fost?

S.C.: Instituția Muzeului Președintelui este aproape un lăcaș de cult. Muzeul Președintelui și Centrul Cultural al Președintelui din Kazahstan, de la Astana. Adică ale lui Nazarbaev. Centrul Cultural al Președintelui se află într-o clădire nou-nouță, pe cinci etaje, unde este expusă istoria Kazahstanului. La parter vezi iurte și obiecte din perioada neolitică, iar pe măsură ce urci, parcurgi istoria țării, din ce în ce mai prefabricată. Bineînțeles, kazahii au fost primii și cei mai tari în toate. La penultimul etaj era expusă epoca sovietică, iar la ultimul – partea contemporană, cea a președintelui. Poze cu sine alături de toți marii oficiali politici și religioși ai lumii, foarte multe cadouri primite în cadrul vizitelor oficiale.

V.P.: În Kazahstan au avut loc trei mari evenimente de când au mutat capitala în nord, în Astana. Au avut summitul OSCE, Congresul Tuturor Religiilor Lumii și Jocurile Olimpice Asiatice de Iarnă. Iar aceste evenimente au intrat automat în toate instituțiile culturale și în mașinăria muzeificării. Cam cum ar fi fost dacă Summitul NATO de la București ar fi fost expus după aceea la MNAC și în restul muzeelor din țară. Când am ajuns la Marea Caspică, în Kazahstan, acolo am văzut primul muzeu asiatic din tot spațiul postsovietic, un muzeu de artă locală, cu lucrări sovietice, plus câteva mai noi dedicate noii capitale a Kazahstanului. Un etaj întreg era dedicat președintelui, fotografii de grup, citate din discursuri. Un alt loc în care apare din nou imaginea președintelui, este Muzeul Lagărului Comunismului, Karlag se numește și este amplasat undeva pe lângă Karaganda. Evident, un muzeu al crimelor stalinismului, condamnate acum de către Nazarbaev. Erai plimbat prin pivnițe și camere de tortură, îți erau arătați copii subnutriți, cadavre de copii, iar în final ghidul te îndruma în camera finală, unde se afla expusă imaginea prezidențială, alături de alți lideri politici. Nazarbaev condamnă comunismul, acesta era mesajul de la capătul tunelului.

S.C.: Karlag avea o scenografie curatorială foarte interesantă, bazată pe empatie. Peste tot exista și un fundal sonor adecvat, ca în camera în care erau expuse numai niște paturi de scândură, acoperite cu o mână de paie. Ghid în orice limbă doreai. Casa Președintelui, după aceea, este un muzeu ceva mai mic, amplasat în fosta lui reședință, care pornește de la reconstituirea autentică a decorurilor. De la camera copilăriei lui Nazarbaev, până la masa de lemn la care se întâlnește cu ceilalți președinți. Interesantă era camera copilăriei, poze cu familia, carnetul denote plin de 5, hainele cu care se îmbrăca, apoi poze din tinerețea sovietică și istoria avansării lui până la postul de al Doilea Secretar de Partid.

V.P.: Un fiu al poporului care a ajuns departe. O copie a acestei retorici a lui Nazarbaev am întâlnit-o în Uzbekistan, la președintele Karîmov, în Muzeul Amir Timur din centrul Tașkentului. Un muzeu în cinstea lui Timurlane, un fel de Mihai Viteazul al lor, are și o statuie imensă în fața clădirii. Iar în muzeu se află camera președintelui, cu daruri de la liderii altor state, însă la o scară ceva mai mică. Cred că se inspiră unii de la alții, se și vizitează adesea.

S.C.: Așa a ajuns Tadjikistanul să creeze cel mai înalt steag din lume, care se află lângă casa prezidențială. Un alt muzeu interesant este complexul memorial Atameken, cu harta Kazahstanului pe o suprafață de 1 km2, cu orașele în miniatură 3D, cu cele mai importante simboluri urbane. Baikonur reprezentat prin niște rachete în miniatură, Marea Aral prin niște foci. O machetă 3D ce rezumă perfect simbolurile naționale într-un mod cât se poate de util și de pedagogic.

Apropo de simbolurile naționale, am văzut, de asemenea, pe siteul proiectului, că ați întâlnit destul de mult Lenin.

V.P.: Da, ne-am întâlnit cu statuile lui peste tot. Mai puțin în Uzbekistan, unde nu există nici o statuie cu Lenin. Raportarea la trecutul recent merge pe două direcții. E una nostalgică, oameni în vârstă care încă mai fac lanțuri umane în jurul unei statui a lui Lenin, când se pune problema să fie mutată. Ok, nu mai trăim în URSS, dar Lenin a însemnat multe pentru noi și pentru istoria noastră, el ne-a adus educația etc. Practic, au fost mișcări de protest de fiecare dată când s-a pus problema strămutării vreunui Lenin. Apoi există direcția nouă, naționalist-anticomunistă, care înlocuiește fiecare statuie a lui Lenin cu câte un erou național, de multe ori cam în aceeași postură și cam de aceeași mărime.

S.C.: În Kazahstan, într-un oraș din nordul țării, statuia lui Lenin fusese înlocuită cu statuia unui personaj din desene animate, cu statuia Căpitanului Wrangel. Bineînțeles că a izbucnit un mare scandal, o bătrânică s-a aruncat la pământ ș.a.m.d.

V.P.: În Kazahstan mai apare Abai Kunambaiulî, poetul lor național, în Kîrgîzstan e un monument cu Erkeklik, care înseamnă „libertate”, în Tadjikistan – Ismail Somoni, un căpitan de oști revendicat atât de uzbeci, cât și de iranieni, care apare și pe bancnote. Iar în Uzbekistan e Timurlane, marele războinic. Toată cohorta asta de eroi vine ca să-l înlocuiască pe Lenin. Interesant este că în unele locuri în care mai există nostalgii, Lenin dispare din piața centrală și se mută în spatele Muzeului de Istorie sau al Guvernului. Nu pleacă prea departe, rămâne unde era, însă nu mai este atât de vizibil sau central. În Kazahstan sau în Tadjikistan este mutat în suburbii. E foarte interesantă raportarea Guvernelor față de această armată de statui și față de simbolurile fostei URSS. Asta ne-a interesat foarte mult, tranziția simbolurilor de la un regim la altul. Apoi am mai găsit un Lenin în Khorog, capitala regiunii Pamir Gorno-Badacștan, care fusese mutat din centru în curtea cuiva, iar lângă soclu era priponită o vacă, păștea. Am rugat-o pe o femeia care stătea acolo să ne lase intrăm, însă a refuzat categoric, era Leninul ei. Fosta statuie din fața universității stătea acum lângă prispa unei coșmelii de țară, sub pridvor. În Karaganda, un oraș minier important din Kazahstan, un oraș muncitoresc, la începutul anului trecut au mutat statuia lui Lenin. Au importat tehnologie din Elveția pentru a muta acel colos de vreo 15m de granit, cântărind 270t. Au tăiat-o în vreo 7-8 bucăți, după care au reasamblat-o lângă Cinematograful Lenin dintr-o suburbie.

Cât de prezentă este religia?

V.P.: La nivel general, e destul de marginalizată. Mai ales în Uzbekistan și Tadjikistan unde le e frică de mișcările islamice, care s-ar putea inspira din Afganistan. Le este foarte frică de revenirea așa-zișilor teroriști. În Tadjikistan este interzis ca fetele să poarte hijabul la școală. În zonele tradiționale mi se pare că religia e încă vie. Cel mai religios stat rămâne totuși Georgia, unde ortodoxia este în plină floare. Biserica Ortodoxă este foarte influentă, oamenii își redescoperă religiozitatea.

S.C.: Oricum, dacă nu ai ști că te afli în niște țări musulmane, nu ți-ai da seama de lucrul acesta, judecând după lăcașurile de cult de exemplu. Există extrem de puține moschei.

V.P.: Doar în Astana am auzit chemarea la rugăciune, acolo e o moschee destul de mare. Iar moscheile pe care le-am întâlnit aduceau mai mult a mall. O fațadă frumoasă în spatele căreia nu părea să se întâmple mare lucru. Deși în Tadjikistan se construiește acum cea mai mare moschee din toată Asia Centrală, cu 10 000 de locuri, un fel de Moscheea Mântuirii Neamului. Dacă am face o hartă, cele mai religioase ar fi Tadjikistan și Pamir.

S.C.: În Pamir, spre exemplu, arhitectura casei respectă stilul arhitectural islamic. Orice casă pamireză are la intrare doi stâlpi, Hassan și Hussein, după aceea urmează încă trei stâlpi, reprezentându-i pe Mohamed, Ali și Bibi Fatima. Acești cinci stâlpi se află în orice casă pamireză. Plus încă doisprezece piloni care îi reprezintă pe cei doisprezece imami. Până și casele noi, încearcă să respecte același principiu arhitectural islamic.

V.P.: E un fel de transpunere a moscheii în spațiul privat, ei fiind ismailiți și neavând moschee oficială. După care urmează Armenia și Georgia ca grad de religiozitate.

S.P.: Am văzut un singur om rugându-se. Mergeam cu un taxi în Tadjikistan, pe un munte pustiu. A oprit mașina la șapte seara, a luat covorașul din ușă, a îngenuncheat în spatele mașinii, cu fața către Mecca, s-a rugat un sfert de oră, a urcat înapoi și ne-am continuat drumul. Totul într-o normalitate absolută.

Care sunt diferențele de reprezentare ale femeii de la o țară la alta?

S.C.: Păi, venind din Europa, te frapează felul în care s-au conservat tradițiile de familie, mai ales în ce privește căsătoria. În continuare, ea trebuie să fie virgină înainte de căsătorie. Atât în Kazahstan, cât și în Kîrgîzstan, soțul poate da soția în judecată dacă aceasta a mințit că e virgină înainte de căsătorie, familia soției trebuind să achite retroactiv toate cheltuielile de nuntă. Înafară de dreptul de vot, nu mai are practic nici un alt drept.

V.P.: În zonele rurale diferențele sunt mult mai discrepante. Cât privește vestimentația, în Georgia am văzut cele mai emancipate femei. Când încercam să ne cazăm la Tașkent, o cunoscută din Kîrgîzstan avea o prietenă bună acolo, la care ne-ar fi trimis, însă nu a fost de acord soțul acesteia. Se căsătoriseră de curând, iar prezența unor bărbați în casă nu dădea foarte bine. Oricum, este foarte greu să pătrunzi în lumea femeilor în aceste țări. Dar e totuși mai bine decât în Afganistan, unde nu ai cum să intri în contact cu o femeie. Pur și simplu nu ai cum. Nici măcar să o fotografiezi. Fotografia unei afgane se face de către o fotografă, cu acordul soțului.

S.C.: Familia este o instituție foarte puternică în aceste țări. Nu vei întâlni prea multe femei plângându-se de soarta lor.

V.P.: Și apoi, mai există un aspect. În toate aceste țări există rusoaice, care nu țin cont de tradițiile familiale locale.

S.C.: În Kîrgîzstan, cunoscusem o tipă din Uzbekistan de etnie coreeană, care ne-a spus clar: fetele din Tașkent nu fac sex, doar rusoaicele fac.

Cum arată presa în țările în care ați fost? Ați citit ziare locale?

S.C.: Am cumpărat ziarul opoziției din Kazahstan, unde îl murdărește pe Nazarbaev care și cum poate. Scriau despre greve și despre mișculațiile prim-ministrului. Atâta că majoritatea jurnaliștilor scriau lucrurile astea din Rusia, nu se aflau pe teritoriul Kazahstanului.

V.P.: Da, dar era un fel de opoziție controlată, care scrie împotriva guvernării, însă care e tolerată și acceptată, în limitele unui grad de libertate necesar unui guvern național-liberal cu acte în regulă. În Kazahstan opoziția există pentru a da bine în ochii investitorilor străini. Sunt un om bun, ar spune Nazarbaev, îi las să scrie liber, sunt un liberal cumsecade, mai fac și greșeli. Dacă nu ar exista opoziția atunci ar deveni un dictator pe față. Așa se face că la ultimele alegeri a fost votat de 90% din populație, în timp ce mulți dintre cei cu care am vorbit spuneau că pur și simplu nu s-au prezentat la vot.

Îmi sună extrem de cunoscută partitura aceasta. De incidente ați avut parte?

V.P.: Au fost câteva. O dată era să fim arestați la granița cu Afganistanul. Eram prea aproape de frontieră. Între Tadjikistan și Afganistan e un râu de vreo 10m lățime, o zonă militară. S-au apropiat de noi vreo șase soldați, însoțiți de doi superiori.

S.C.: Erau niște ruși îmbrăcați în civil. Ei erau șefii cu stațiile, care îi controlau pe soldații tadjici. Conform legii, nu aveam voie să ne aflăm la o distanță mai mică de 200m de graniță. Evident, necunoașterea legii nu ne scutea de pedeapsă… Ne-au întrebat dacă veneam din partea cealaltă, din Afganistan, însă având hainele uscate, au trecut la aparatele de fotografiat… S-au liniștit după ce au văzut câinele care era cu noi, îl cunoșteau pe stăpânul câinelui. Eram cazați acasă la liderul departamentului raional al Partidului Național Democrat din Tadjikistan. Înainte fusese liderul Partidului Comunist. A fost prieten bun cu Petru Lucinschi, care a lucrat la Dușambe ani buni. Avem înregistrarea cu el, în care îi transmite salutările lui călduroase.

V.P.: Oricum, avuseserăm ghinionul să nimerim la granița cu Afganistanul undeva pe porțiunea celor 1500km prin care trece heroina spre Rusia, 200 de tone de heroină pură anual. Am înțeles cum stau lucrurile când am văzut rușii de la graniță, care îi supravegheau pe cei șase soldați tadjici. Am reușit să ajungem până într-un talcioc din acesta, situat exact între Tadjikistan și Afganistan, pe o insuliță de pe râul despre care am vorbit înainte.

S.C.: Am lăsat pașapoartele la intrare și am pătruns într-un fel de zonă a nimănui. Afganii veneau să vândă, tadjicii să cumpere. Se pare că e o piață turistică destul de cunoscută. Am întâlnit pe puțin zece turiști din diverse țări occidentale. Picant, colorat.

V.P.: Interesant e că acolo se întâlnesc două culturi totalmente diferite. Vezi oamenii din fosta URSS îmbrăcați modern și afganii în costumele lor tradiționale. Îmbrăcămintea diferă, apoi limbile. Vedeai apoi polițiștii și vameșii purtând însemnele celor două state la un pahar de băutură.

S.C.: Apoi, în Kîrgîzstan, la granița cu Tadjikistanul am dat mită. Vlad, David [Schwartz] și Monica [Alice Monica Marinescu] aveau o viză comună, pe o foaie A4, pe care era trecut numele lor cu o ștampilă pe ele. Eu nu aveam nevoie de viză. David și Monica trecuseră granița cu o zi înainte, iar când am ajuns acolo, ne-au întrebat unde-s ceilalți doi. Le-am spus că au trecut granița cu o zi înainte, el a răspuns că nu au trecut și că vom putea trece când vom fi toți patru. Toată discuția a durat vreo jumătate de oră, se adunaseră și câteva mașini. Nu a vrut să verifice datele de cu o zi înainte, pe motiv că nu are voie să consulte informațiile colegului său. Până în momentul în care mi-a propus s-o dregem la modul clasic. L-a rugat pe Vlad să iasă afară, iar noi am intrat într-un birou tradițional sovietic, lemn vechi, îngălbenit, pereți dați cu vopsea verde, slinoasă, iar el s-a așezat la birou și a început să aștepte. Își pregătea ștampila, o mai ungea cu tuș…

V.P.: Da, a fost o excelentă metodă de intimidare. Îmi plimba ștampila prin fața ochilor, pașaportul meu stătea deschis sub ochii lui. Aș face o paranteză. E vorba de una din cele mai înalte granițe, 4200m altitudine, eu aveam probleme cu inima și urcasem de la 1000m sub nivelul mării. Mă simțeam oricum ca pe lună, iar emoțiile faptului că nu puteam trece dincolo erau de nedescris. Oricum, nu treceau mai mult de șase mașini pe zi pe la acea graniță, eu nu m-aș fi putut întoarce în vreun sătuc ca să înnoptez. În plus, deja mă simțeam cam rău. Iar acum mă aflam în biroul despre care vorbește Serghei, o atmosferă rece, ușor KGB-istă, iar el ne arăta ștampila înmuiată în tuș, lucind, pașaportul era deschis sub ochii lui, mai apropia ștampila din când în când de pagină, după care spunea „Nu pot”… Aplicarea ștampilei devenise un act aproape erotic.

S.C.: Până la urmă ne-a rugat să-l chemăm pe șofer. Și el a mai stat vreo jumătate de oră, după care a ieșit victorios cu pașaportul lui Vlad și am plecat. Ne-a povestit după aceea că a trebuit să dea și el mită.

V.P.: O altă peripeție a fost în Agdam, în Nagorno-Karabah. Voiam să ajungem la orașul bombardat și distrus din temelii de armeni în ’92. I se spune „Hiroșima din Caucaz”. Dar nu puteam ajunge acolo în mod legal. Aveam o hârtie la noi, o viză pentru Nagorno-Karabah și o hârtie pe care era trecut fiecare oraș, „cu excepția liniei de front”. Iar Agdam era trecut ca oraș de front. La ambasada Nagorno-Karabahului din Erevan am completat o hârtie cu orașele pe care vrem să le vizităm. Și am trecut și Agdamul. Ambasadoarea a luat pasta corectoare și a șters orașul. Ne-a spus că nu e sub jurisdicția lor și că nu garantează că nu ne va exploda o mină sub picioare. Ne informase un amic iranian cu o săptămână înainte că nu există nici un pericol, doar că nu vor să arate ce au făcut armenii acolo. Am ajuns într-o duminică, ne lăsase un bătrân care ne-a luat cu autostopul. Mă simțeam ca într-un shooter de război pe computer. Ne-am strecurat printre ruine și am urcat în moscheea de unde se vedea tot orașul, unde am stat o jumătate de oră ca să fotografiem. Da, un oraș pe care nu era nevoie să-l distrugă. Prezența azeră era nesemnificativă acolo. 70 000 de locuitori au fost rași de pe fața pământului, lăsând în urma lor un oraș întreg, acaparat de vegetație…

S.C.: Apoi, eram în Kazahstan, la aeroport, unde ne-am reîntâlnit cu David și Monica. După trei luni de zile nu ne bărbieriserăm deloc, aveam niște bărbi superbe, dar eram într-o țară unde nu este indicat să porți barbă pentru că riști să fii confundat cu un extremist islamic. Au mai văzut în pașaport și că venim din Tadjikistan, așa că ne-au luat deoparte la întrebări. Nu securitatea aeroportului, ci divizia armată. Ne-au întrebat mai întâi ce am căutat în Tadjikistan, apoi de ce purtăm barbă. Evident, niște întrebări cretine. Se încheiase check in-ul, se făceau ultimele strigări, avionul pentru Tbilisi pornise motoarele deja, iar ei încă nu ne ștampilaseră pașapoartele.

V.P.: Pentru ei contau două lucruri. Să semeni cât mai bine cu poza din pașaport, apoi povestea cu barba, care mută discuția în zona discriminării. Adică, mă întreb, doar dacă am barbă aș putea fi terorist?

S.C.: Când am luat autobusul din Tbilisi spre Erevan, am nimerit un armean care locuia în Kabardino-Balkaria, la Nalcik, o zonă musulmană. Vorbeam cu el despre râuri și munți, când se întrerupe și-mi spune că dacă aș fi acum în Kabardino-Balkaria, aș fi arestat pe loc doar pentru că am barbă.

După ce ați acumulat întreg acest material documentar de proporții, cum v-ați gândit să-l faceți cunoscut?

S.P.: Păi, primul pas a fost să creăm un site, http://www.marshrutka.ro. Acum lucrăm la un film documentar.

V.P.: Fotografiile, textele pe care le-am scris, ziarele adunate de pe unde am umblat, toate am vrea să-și găsească formula potrivită a unei expoziții mai mari și a unui album, care să ajungă la publicul larg. Am vrea întâi să terminăm de postprelucrat documentarul, care întregește toată experiența, după care să facem o expoziție instalațională.

Interviu publicat în revista „BeWhere”, nr. 5, Februarie 2012


[1] Marshrutka (în rusă: маршрутка [mɐrˈʂrutkə]), de la „marshrutnoye taksi”, e un fel de maxi-taxi folosit în țările CIS (foste URSS), statele Baltice și Bulgaria. Rolul marshrutkii moderne e similar cu cel al minibus-ului din alte țări, cu diferența că, prin diverse modificări, marshrutka poate avea locuri de stat în picioare. Sursa: http://www.marshrutka.ro

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s