Boris Kagarlițkii, Putin muncește pentru toți


De mai mulți ani încoace, majoritatea colegilor mei occidentali, cărora li s-a întâmplat vreodată să urmărească îndeaproape campaniile electorale ruse, și-au exprimat permanent una și aceeași nelămurire: unde se află, de fapt, la voi, dezbaterea politică? Nu în sensul reproșurilor și elogiilor reciproce între candidați, ci în acela al analizei minuțioase și regulate a problemelor cheie ale țării și al comparației între diferitele abordări ale acestora. Personalul de campanie al partidelor cunoaște foarte bine, atunci când elaborează planul de campanie, că într-o primă fază vor vorbi cu alegătorii despre problemele sociale, într-o a doua – despre economie, iar la urmă – despre sistemul de pensii ș.a.m.d. Pe parcursul acestor discuții, cuvintele moarte din programele preelectorale se umplu, în ochii publicului, de un sens concret, iar oamenii obțin posibilitatea de a compara perspectiva susținătorilor unui partid asupra unor probleme concrete, cu pozițiile altui partid. La final, alegătorii, votând pentru o politică sau alta, înțeleg că nu votează doar pentru un tip de activitate sau pentru un brand frumos, ci pentru un anumit curs politic. Cât privește câștigătorii și îndeplinirea promisiunilor din campanie, asta-i partea a doua, însă publicul deține aproape de fiecare dată posibilitatea de a evalua în ce măsură un politician rămâne credincios propriilor idei, exprimate în timpul alegerilor.

Se-nțelege că în Rusia, nimic din toate acestea nu a fost urmat. Programele oficiale ale candidaților n-au interesat pe nimeni, nici măcar, se pare, pe politicienii în numele cărora au fost făcute publice. În cel mai bun caz, totul s-a redus la o serie de slogane simple, care nu presupun neapărat un sens ori un conținut, important e că sună bine. Specificul și particularitățile sociale și economice au fost evacuate în totalitate din sfera competiției electorale.

Anul acesta însă s-a petrecut ceva neașteptat. În campania preelectorală și-au făcut apariția temele și subiectele concrete, trezind în mod constant atenția publică. E adevărat, asta s-a întâmplat într-un mod puțin neașteptat. Publicând articol după articol, Putin și personalul său electoral au încercat să dea o structură dezbaterii preelectorale, conferindu-i un anumit sens și o anumită direcție. Anume aceștia și nu alții și-au asumat efortul de a conduce campania în conformitate cu principiile și tradițiile europene. Propunerile formulate în articolele prim-ministrului sunt în mod clar elaborate în funcție de sondajele de opinie și se adresează atitudinii și opiniilor dominante în societate. Nu este exclus ca opoziția dintre susținătorii și oponenții puterii din decembrie, anul trecut, să fi determinat echipa prim-ministrului de a schimba abordarea, și așa cum se întâmplă adesea pe la noi, e rău cu rău, dar mai rău e fără rău[1]. Așa sau altfel, campania electorală a luat o nouă întorsătură. Fiecare articol publicat de prim-ministru dezvăluie o schiță a noii președinții cu privire la un aspect sau altul al vieții sociale. Discuția economică este înlocuită de cugetările pe teme naționale, după care urmează propunerile de politică socială, iar acestea, la rândul lor, se dezvoltă vertiginos într-o discuție privind problema educației și a medicinii. Se poate observa ușor că dacă în anumite chestiuni de putere figura lui Putin adoptă poziții destul de conservatoare, în altele, aceasta promite schimbări, răspunzând la convocarea spontană a opiniei publice. Cel mai vizibil este atunci când vine vorba de politicile fiscale. Propunând noile impozite, prim-ministrul este preocupat nu atât de reaprovizionarea bugetului, cât încearcă să mulțumească nevoia publică de dreptate socială, fără a recurge totuși la niște măsuri radicale. În sinteză, apar propunerile de impozit pe lux și proiectul de colectare unică a taxelor, datorită cărora ar trebui, după părerea autorului articolului, să se închidă chestiunea revizuirii rezultatelor privatizării din trecut. Plătind statului o sancțiune sui generis, noii proprietari ar trebui să se absolve de acuzarea că activele aflate pe mâna lor în anii 1990 au fost, de fapt, obiectul unor jafuri. Plătind această taxă, proprietarii fostelor fabrici sovietice își pot răscumpăra vina în fața societății și dormi apoi liniștiți. Problema e că adoptând această taxă, puterea, de fapt, recunoaște retroactiv însăși realitatea încălcărilor sau măcar nedreptatea lor, îndreptățind în același timp critica anterioară a privatizării.

În ansamblu, puterea face dovada unei anumite derive de stânga, în încercarea de a-și lărgi baza socială, fenomen care în sine merită o analiză separată – întrebarea e cât de serioasă și de coerentă este această turnură și cât va dura și va rămâne ea deschisă? Este vorba despre primii pași, după care vor urma probabil alții noi sau, dimpotrivă, în fața noastră se-ntinde culmea „alunecării la stânga” de care este, în principiu, capabil statul rus în acest moment și în aceste circumstanțe? Problema pe care ar trebui să o elucideze textele prim-ministrului constă în deschiderea și ieșirea totală în întâmpinarea pozițiilor și nevoilor născute în ungherele de jos ale societății, dar fără a provoca o ruptură de clasa tradițională a elitelor. Reacția iritată, la propunerile în realitate destul de moderate ale prim-ministrului, venită din partea uniunii ruse a industriașilor și antreprenorilor, vorbește despre cât de îngustă este de fapt marja de manevră. Nu mai puțin sugestiv este și faptul că analiștii liberali, aparținând taberei opoziției, s-au dovedit neașteptat de solidari cu reprezentanții businessului sprijinit până acum de putere. Pe pânza retoricii politice începe să transpară interesul de clasă.

În orice caz, discursurile lui Putin sunt axate pe designul unei noi agende, care a și fost formulată de fapt. Cu toate acestea, o discuție completă este imposibilă. Restul participanților la competiția prezidențială lucrează parcă după niște programe predefinite, ignorând nu numai discursurile prim-ministrului (cu care ar fi trebuit, măcar și după regulile genului, să polemizeze), dar și procesele ce au loc în societate. Dacă puterea încearcă, în urma evenimentelor din decembrie 2011, să-și corecteze cumva comportamentul și forma de interacțiune cu cetățenii, Duma aflată în opoziție, reprezentată de Ghenadii Ziuganov și Serghei Mironov, tratează pe față acest lucru ca fiind inutil și neinteresant. Ea continuă să trăiască după regulile ultimului deceniu, repetând aceleași mantre și formule, de parcă în ultima vreme nu ni s-ar fi întâmplat nimic. Partidele din Dumă s-au obișnuit să trăiască în simbioză cu puterea, pretinzând în același timp susținerea puterii părții nemulțumite a societății. În noile condiții, devine din ce în ce mai dificil șezutul cu curul în două luntri, iar în loc să-și definească locul și poziția în contextul acestei noi situații, liderii acestor partide preferă să ignore opinia publică.

Dezbaterea principală dintre liderii de opoziție se rezumă la care din ei este „proiectul Kremlinului”. Schimbând între ei această acuză, nu mai au timp să discute și despre inițiativele prim-ministrului, iar Mihail Prohorov a declarat că programele de punere în aplicare nu se află în altă parte decât la Putin.

Pe de altă parte, campania electorală a opoziției din afara sistemului se derulează energic și chiar agresiv, însă nici din partea acesteia n-au apărut critici sau măcar analize la inițiativele lui Putin: un loc aparte îl dețin atacurile personale la adresa candidaților, având menirea să ne deturneze de la discuția agendei reale. S-a creat impresia că este suficientă îndepărtarea premierului actual din pozițiile cheie din stat și totul se va așeza la locul său, mergând ca pe roate. Această retorică este pentru opoziția din afara sistemului una oarecum forțată – coaliția întrunește un spectru de forțe politice și ideologice atât de larg, încât fiecare dezbatere a strategiilor concrete din zona economiei, a politicii sociale sau chiar a sferelor specifice ale educației, sănătății, sistemului de pensii, poate duce la o divizare. Evitând dezbaterile, oponenții puterii își mențin unitatea, dar prețul acestei unități se poate dovedi nemăsurat de scump, căci societatea, indiferent de raporturile ei cu puterea, are nevoie de răspunsuri concrete la niște întrebări concrete.

În sfârșit, iese la iveală deficiența instituțională și structurală izbitoare a societății însăși. Inițiativele invocate în nume propriu de către prim-ministru ar fi putut și chiar ar fi trebuit să vină din partea partidelor politice sau, în genere, a guvernului. Într-un sistem politic stabil și funcțional, asemenea propuneri ar trebui să vină din partea unor întregi echipe de experți, după ce au purtat o discuție cu adevărat profesională, explicitând și fundamentând aceste idei, într-un dialog cu societatea. Acum însă se petrece ceva exact pe dos – nici măcar Rusia Unită nu mai acționează ca un partid, propunând pentru alegerile prezidențiale un anumit program. Toate inițiativele sunt aduse în fața noastră, după toate aparențele, în formula opiniei personale a unui singur om, fi acesta și unul investit cu o mare putere. Descurajată de eșecurile din ultimele luni, Rusia Unită nu se poate decide măcar dacă să susțină energic și activ aceste inițiative, temându-se ca prin acțiunile ei să nu afecteze candidatul mai degrabă, decât să îl ajute.

Rezultă o situație uimitoare, când un prim-ministru nu numai că desfășoară o campanie preelectorală coerentă de unul singur, dar este nevoit să concureze pentru toți. propunerile și proiectele nimeresc într-un soi de vacuum politic. În locul unui dialog concludent al puterii cu societatea, avem un monolog în plină tăcere surdă.

Dar între timp, indiferent de cum ne-am raporta la Putin și la propunerile concrete ale acestuia, o dezbatere în jurul perspectivelor de dezvoltare a țării este indispensabilă anume acum, când spre noi se îndreaptă rapid al doilea val al crizei economice mondiale. Vorbim de provocări extrem de serioase, de a cărei scară reală sunt conștienți astăzi încă foarte puțini. Însă chiar dacă lovitura crizei nu va fi atât de puternică, punctul fără întoarcere a fost deja depășit. Ce a fost nu se va mai întoarce, iar schimbările sunt necesare și trebuie recuperate. În principiu, structura discuției propusă în articolele prim-ministrului nu este rea, punctând problemele reale ale unei agende reale, la care diversele forțe politice ar fi trebuit să propună propriile variante de răspuns, oferind aceleiași societăți posibilitatea reală de a alege. Dar dacă propunerile puterii rămân fără un răspuns și chiar fără critică, asta nu înseamnă deloc că toate problemele au fost rezolvate și consensul social – coagulat. Asta înseamnă cel mult că societatea nu a conștientizat încă proporția problemelor pe care le are în față, trecând mult dincolo de cadrele alegerilor prezidențiale de acum.

Traducere publicată pe CriticAtac, ediția din 06 martie 2012


[1] În original, ne bîlo bî sciastia, da nesciastie pomoglo, adică „dacă fericire nu avem, atunci măcar nefericirea să ne fie cu folos” (n.tr.).

One response to “Boris Kagarlițkii, Putin muncește pentru toți

  1. Pingback: My Homepage·

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s