Andrei Gamarț: „Realitatea mea e un simulacru al acestei lumi”


Pictor, desenator, ilustrator, fotograf, graphic designer, poet, compozitor, muzician, cantautor, Andrei Gamarț circumscrie în pictură o contrarealitate bântuită de himere subconștiente, balansată de o vădită preocupare pentru social și cotidian aparent banal în muzica pe care o creează. Luna aceasta, el este The Counter Realist-ul extravagant de la Galeria Prospekt de pe Calea Victoriei 107.

bio: Andrei Gamarț – n. 1980, Chișinău. Pictor, desenator, ilustrator, fotograf, graphic designer, poet, compozitor, muzician, cantautor. Trăiește și activează în București, România. Absolvent al Academiei de Muzică, Teatru și Arte Plastice din Chișinău, Republica Moldova, în 2004. Debutează la Chișinău în 2000 la Casa Cărții „Petru Movilă”, iar la București în 2008 cu lucrări în cadrul proiectului Atelier în Tranziție. Premiat la KufarART KLM România în 2010, opera picturală a artistului Andrei Gamarț circumscrie o contrarealitate bântuită de himere subconștiente, balansată de o vădită preocupare pentru social și cotidian aparent banal în muzica pe care o creează. Lucrări în colecții particulare din întreaga Europă de vest, Centrală și de Est. Este autorul mai multor cărți de poezie apreciate de critica de specialitate.

Într-adevăr, după vizionarea lucrărilor expuse la Galeria Prospekt, domiciliată pentru o vreme în Palatul Știrbey, m-ai convins, ai marșat contra realității imediate, propunând la schimb un exercițiu sincer de, să-i spunem, exteritorializare a spectrelor și fantasmelor unui imaginar hăituit de neliniști. Cărei urgențe interioare sau exterioare îi răspunde această atitudine?

Eu nu am expus din 2009. Mai bine zis, nu am lucrat pentru o bună vreme, din diverse motive… Eram în Bucureşti de o lună, într-un pod cu o femeie şi 2 pisici, apoi m-am angajat la o editură. Apoi au venit copiii… cum se întâmplă, şi tot cu chirie din colo în colo. Abia anul acesta am reuşit să fac rost de un atelier şi să-mi acord câteva ore pe zi, pentru a face câte ceva. Adevărul e că s-au acumulat multe în aceşti ani. Experienţe la care nici nu m-aş fi gândit vreodată că aș putea să le am. Şi muncă, multă muncă. Realitatea imediată de care pomeneşti e realitatea în care eu, noaptea, în bucătărie, în faţa unei coli albe încerc să-mi aduc aminte ziua care tocmai a trecut. Aşa se face că în ultimul timp lucrez şi noapte, şi zi, şi totul e un talmeş-balmeş, dragoste, oboseală, griji omeneşti, copiii, soarele acesta, şi iarăşi dragoste, munţi de mutat… până la urmă, totul e aşa cum trebuie să fie, iar neliniştea face lucrurile să se întâmple. Ba mai mult, neliniștea poate deveni un personaj în sine, un intrus nedorit care ne face să reacționăm.

E limpede, tu nu ești ca ceilalți. Realitatea ta e în altă parte. Unde?

Realitatea mea e aceeași cu a celorlalți, doar că are ceva în plus. E o realitate pe invers, e ceea ce gândesc sau simt despre ea, dacă vrei o putem numi simulacru al acestei lumi. Uneori fac un exerciţiu: închid ochii şi încerc să-mi văd cât mai clar imaginea proprie. Şi apoi a celorlalţi oameni pe care îi cunosc, a locurilor. De foarte multe ori e dificil să refac în minte toate astea. Fiindcă imaginile plutesc, se transformă. Această fluiditate caracterizează cumva lucrările mele. Ele sunt niște introspecții în mișcare, iar ca să le urmărești sensul, trebuie să le vezi împreună, suprapuse, ca pe niște cadre de film.  Marea apoteoză a fragmentelor.

În același timp însă, aș constata o a doua contrarealitate. În pictură nu ești deloc postsovietic, nu înjuri, nu faci politică și ești în contra realității basa. O să te întreb, vetust, unde a dispărut basarabenitatea din arta ta?

Nu știu dacă am avut vreodată ceva basarabean în lucrări, adică să se vadă că sunt din Basarabia.  Chiar și la primele expoziții personale, toți au remarcat faptul că nu am nota locului, nici cromatic, cum se întâmplă de obicei, dar nici ca subiect. Poate doar nota lirică, atunci când lași totul la vedere și te expui într-o inocență copilăroasă, ce trădează originile mele estice. Și mai e topica mutilată, ce aduce un aer proaspăt discursului vizual și poetic actual, în contextul în care arta devine un bun al celor puțini și inițiați.

Cu toate acestea, înafară de fantoma lui Magritte și a lui Gellu Naum, am întrevăzut-o uneori și pe aceea a lui Pavel Șilingovski sau Kogan Șneer. Cine sunt, de fapt, maeștrii tăi?

Maeștrii mei sunt foarte diferiți și, fiind plasați în diverse registre temporale, mi-i greu să-i enumer pe toți. O să mă refer doar la câțiva. Îmi place foarte mult Bosch și Bruegel, mai exact felul în care își regizează aceștia micile lor lumi suprapopulate, a căror tensiune o simți aproape fizic. Încerc să  exprim și eu o astfel de tensiune în lucrările mele. Să las impresia că e ceva pe cale să se întâmple, ceva ca un fulger, ce ar lăsa pentru o fracțiune de secundă să se lumineze totul, să se facă vizibil totul. Tarkovski este artistul de la care am învățat foarte multe. Fascinația detaliului, a timpului elastic, a liniștii asurzitoare. Dacă aș putea să exprim printr-o imagine ceea ce încerc să creez sau, mai bine zis, să recompun, ar fi oceanul din Solaris, încercând să-i facă fericiți pe oameni. Asta îmi propun cu arta mea, să-i fac pe oameni fericiți. Sau cel puțin să le dau această senzație.

Dragă Andrei, acum o să-ți pun întrebarea capcană. De ce nu faci politică în artă? Unde au dispărut subiectele sociale?

De s-ar face politică doar în artă, poate aş fi cochetat cu ideea asta. Nu pentru că îmi place politica, ci pentru că arta e singurul fenomen la care mă pricep. Noi ca popor, nu prea avem tradiție democratică, ce să mai zic de maturitate politică, astfel că orice incursiune în domeniul mlăştinos al politicului (mă refer aici la România de azi) trebuie înțeleasă la propriu. În concluzie, trebuie să fii cizmă sau autodistructiv ca să te avânţi într-acolo. Iar subiectele sociale nu au dispărut nicăieri, ele sunt, vrei, nu vrei, catalizatorul tuturor acţiunilor noastre, când mai pronunţat, când mai şters. Şi fiindcă fac artă şi sunt om, cu toate atributele ce mi se cuvin, adică pictor, poet, cantautor, fiu, soţ, părinte, angajat, socialul e inevitabil prezent în preocupările mele. E ca şi cum m-aş vedea cu prietenii sau cu oricine altcineva şi am vorbi tot timpul numai despre copii. Fie în pictură, fie în poezie, acelaşi lucru pare diferit. Fiindcă mesajul verbal e mult mai direct. Imaginea, însă, lasă loc interpretărilor. Mai scriu şi cântece, dar ele sunt altă specie, poate mai neformală, care abordează socialul și cotidianul aparent banal la modul direct. Bine, nu e o tribună propriu zisă, e mai degrabă o şezătoare unde om cu om, la un pahar de vorbă, pot să se simtă alinaţi şi mai plini de speranţă. Ca să revin la politică, ăsta e minimul de bun simţ ce ar trebui să ne arate un ales public, mai apoi, dacă se îndură buzunarul – bunăstare, etc., etc.

La The Counter Realist, soloshowul de la Prospekt, ai optat pentru expunerea de tip instalațional, invitând vizitatorul să pătrundă în lumea ta la modul cel mai performativ cu putință. Cum ți-a venit ideea asta?

Ideea mi-a venit după ce am văzut spațiul în care se va ține expoziția. E un palat aflat pe Calea Victoriei, monument arhitectural de secol XVIII, acum în paragină. Și dacă vă veți uita pe geamul ce dă în spatele clădirii, veți vedea o groapă imensă, colcăind de vegetație. E cu adevărat un loc parcă rupt de realitate. Atunci m-am gândit să accentuez această discrepanță, remodelând și interiorul. Fiindcă puțini ajung să se uite pe geamul din spate🙂 Am extins, așadar, zona de necongruență, creând din camerele palatului un spațiu bântuit de neliniște și obstacole. Vizitatorii vor trebui să pășească pe culoare alese de ei înșiși, astfel ca înaintarea să fie nu doar un proces fizic dar și unul ontic, ca să spun așa. Fiecare se va apropia de lucrări în măsura în care își va putea construi această apropiere. Va fi o apă neagră din care va trebui să ieșim cu toții uscați la mal.

Pare destul de… extravagant…

Dacă asta înseamnă să fii deasupra unei norme, atunci e foarte posibil. Nu știu cum mă văd ceilalți. Eu încerc să fiu un artist total. Vocea mea să acopere cât mai multe registre de expresie. Fie ele vizuale, verbale, sonore. Dacă extravagant înseamnă să fii cu ostentație diferit de ceilalți, atunci pot spune că sunt. Fiindcă sunt Andrei Gamarț și nimeni nu mai este Andrei Gamarț. Iar în spatele acestui nume se ascunde o lume întreagă, adunată pe bucăți și pusă în ordine, lumile oamenilor din jurul meu.

Mulțumesc!

Interviu apărut în revista BeWhere!, nr. 4 / 2012

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s