Jacques Rancière: „Nu există o criză a democrației, ci un deficit de democrație”


Un interviu de Olivier Pascal-Mousselard

Publicat în revista Télérama, nr. 3074, 15 decembrie 2008

În ultimul dumneavoastră eseu, Le spectateur émancipé [Spectatorul emancipat] (2008), ați lansat ideea conform căreia capacitatea critică a artei, concomitent cu abilitatea ei de a mobiliza, sunt astăzi în bernă. Ce înțelegeți prin asta?

A fost o vreme când arta avea clar un mesaj politic, iar critica încerca să deceleze acest mesaj în operele de artă. Mă gândesc la perioada lui Bertolt Brecht, spre exemplu, când teatrul denunța în mod explicit contradicțiile sociale și puterea capitalului, sau la anii 1960 și 1970, când a luat amploare denunțarea societății spectacolului de către Guy Debord: se credea atunci că numai arătând imaginile puterii – spre exemplu, o aglomerare de mărfuri sau niște starlete pe plajele de la Cannes – faptul ar putea da naștere conștientizării sistemului dominant și dorinței de a lupta împotriva lui. Aceasta e tradiția artei critice care, din punctul meu de vedere, de vreo douăzeci și cinci, treizeci de ani încoace este pe cale să dispară.

Așadar nu mai este suficient să arăți ceea ce denunți pentru a face oamenii să iasă în stradă?

Problema e că asta nu a fost niciodată suficient. În secolele XVII și XVIII se spunea: să arătăm viciul și virtutea la teatru, aceasta va determina oamenii să-l izgonească pe cel dintâi și s-o îmbrățișeze pe ce-a dea doua. Cu toate acestea, încă din secolul al XVIII-lea, Rousseau a demonstrat că lucrurile nu funcționează așa: dacă spectatorii se delectează la vederea reprezentării viciului, e prea puțin probabil ca aceștia să se răzgândească până la finalul piesei. Iar dacă anumiți spectatori se delectează la vederea virtuții pe scenă, asta nu înseamnă că vor fi extrem de bucuroși să o și practice în realitate. Puțin câte puțin, s-a văzut că nu a existat nici un efect între intenția artistului și receptarea acesteia de către spectator. Mai aproape de noi, să aruncăm o privire asupra montajelor artistei Martha Rosler, care a inserat fotografii cu războiul din Vietnam – de-o pildă, un bărbat purtând un copil mort în brațe – în niște reclame pentru interioarele americane. Iată un frumos exemplu de „artă critică” de la care putem spera că ne face să luăm atitudine! Cu toate acestea, opera aceasta nu vă poate mobiliza decât dacă sunteți deja convins, pe de o parte, că ceea ce este criticat în imagine e imperialismul american, iar pe de altă parte, că americanii sunt imperialiști. Altfel, veți avea impresia că vă aflați în fața unei imagini de propagandă.

De ce?

Pentru că acest tip de reprezentări „critice” presupun un sistem coerent de explicare a lumii: câtă vreme marxismul oferea acest sistem și un orizont al Istoriei, piesele lui Brecht sau imaginile care denunțau societatea de consum aveau un efect. Acum nu mai e cazul. Mai întâi, pentru că aceste imagini „critice” au devenit omniprezente în societatea contemporană: ce expoziție nu-și aduce astăzi obolul la etalarea mărfurilor menite să ne determine să descoperim ororile consumului? Sau iconurile mediatice ale acestuia, într-un cadru menit să ne provoace revelația adevărului despre „spectacol”? Ele însă, de fapt, nu revelează nimic: suntem conștienți cu toții că marfa e peste tot! Jeff Koons la Versailles sau un artist precum Paul McCarthy ne-au asaltat cu Pinocchio și ursuleți de pluș meniți să ne alerteze ca să ne îndreptăm împotriva  imperiului spectacolului, dar n-a funcționat. Nu mai există nimic de revelat. Koons la Versailles înseamnă o mare afacere artistică găzduită de o mare afacere culturală de Stat, „arta critică” devenită oficială, două afaceri ca de la putere, la putere.

Dar dacă nu mai există nimic de revelat, la ce mai servește arta critică?

Pentru unii, cum este Baudrillard, totul este aparență și nu mai e nimic de „salvat”. Ei anunță totodată eșecul și sfârșitul denunțării aparențelor pe care se baza arta critică. Dar eu nu le împărtășesc punctele de vedere: nu cred că totul este aparență, „ecran” sau „comunicare”, ci dimpotrivă, rămân convins că formele dominante sunt și astăzi la fel de solide ca altădată. Cred, mai degrabă, că sistemul de explicare a lumii și ideea unei acțiuni politice bazată pe această viziune asupra lumii și-au pierdut credibilitatea.

Așadar, încă mai este posibilă astăzi o artă critică?

Da, cu condiția ca ea să bulverseze stereotipiile și să schimbe distribuția rolurilor. Amintiți-vă de fraza un pic provocatoare a lui Godard, care spunea că epopeea le este rezervată israelienilor, iar documentarul, palestinienilor. Ce vroia să spună Godard? Că ficțiunea e un lux și că singurul lucru ce le rămâne săracilor, victimelor, este acela de a-și arăta realitatea, de a-și mărturisi mizeria. Veritabila artă critică trebuie să deplaseze acest tip de diviziune fundamentală. Unii artiști au și început să o facă. Animația Vals cu Bașir [Vals im Bashir] (2008), spre exemplu, subminează forma documentarului. La fel și artistul Pedro Costa, cel care filmează imigranții și drogații de pe mahalalele din Lisabona, permițându-le să-și construiască un discurs la înălțimea destinului lor și făcând să transpară bogăția materială a lumii lor.

Statutul imaginii este, de asemenea, subiect de dezbatere în mass-media. Împărtășiți și dumneavoastră scepticismul general care afirmă că suntem sufocați de imagini și că acestea sunt mult prea adeseori violente, chiar intolerabile uneori?

Ba, deloc. Când mă uit la televizor, mai exact, la programele informative, văd foarte mulți oameni vorbind și foarte puține imagini, care sunt, până la urmă, realitatea. Asistăm la parada experților, a unor oameni care apar ca să ne spună ce trebuie să gândim despre puținele imagini pe care le vedem! E suficient să ne amintim cuvântul „decriptare” și amploarea pe care a luat-o în mass-media. Și ce ne spun acești experți? Aproximativ următoarele: „Există prea multe imagini intolerabile, vă vom arăta numai câteva și, mai ales, vi le vom explica. Pentru că nenorocirea victimelor, nu-i așa, vine din neînțelegerea a ce li se întâmplă, iar nenorocirea voastră, dragi telespectatori, vine din faptul că nu o înțelegeți deloc. Din fericire, noi suntem aici, alături de voi.”

Primatul cuvântului a fost justificat adesea prin faptul că nu se poate arăta chiar totul, că există un „nereprezentabil” al imaginii. În schimb, totul poate fi povestit…

Este cunoscut argumentul: imaginea este obscenă pentru că ar putea să ne livreze un lucru, în timp ce cuvântul, și numai el, instituie o distanță între sine și acel lucru. Consider, cu toate acestea, că în materie de orori, cuvântul și imaginea trebuie plasate pe același plan. Dacă doriți să evocați exterminarea evreilor din Europa, fie făcând apel la imaginile realizate de cei din Sonderkommando la Birkenau (cum a fost cazul în timpul unei expoziții acum câțiva ani la Centrul Pompidou), fie la istorisirile gardienilor din lagăre, nu veți obține decât una și aceeași reprezentare a ororii. Asta se vede cel mai bine în filmul Shoah (1985) al lui Claude Lanzmann, în care cuvântul și imaginea funcționează în aceeași manieră – este ceea ce gândește realizatorul. Fiindcă mizanscena cuvântului dat martorilor tinde să medieze realitatea ca și cum ar fi acolo, prezentă. Când vechiul frizer de la Treblinka se oprește din vorbit și începe să plângă, în fond, el afirmă: „Lucrurile sunt încă acolo, chiar acolo, aievea, și nu mai pot vorbi despre ele”. Tăcerea este, în mod paradoxal, cea care devine elocventă – dar ea nu este elocventă decât în măsura în care filmul funcționează ca și cum ar fi construit din imagini: primplanurile, lacrimile revărsându-se și frizerul care-și șterge fața. E adevărat, nu ne sunt arătate stivele de cadavre, dar filmul pretinde că ne oferă senzația unui eveniment recurent. La final, cuvântul nu este mai „moral” decât imaginile. El comportă același regim ca și acestea, el „creează imagine”, la rândul său. Și cuvântul face lucrurile vizibile, în felul său.

Cum poate fi bulversat acest raport dintre cuvânt și imagine?

Nu există o formulă magică, dar se poate interveni prin evitarea opozițiilor simpliste. La urma urmelor, poziția „cuvântul contra imaginii” este și ea o formă a discursului dominant! Esențial este, cred, statutul corpului pus în imagine, a corpului pus în discurs. Un artist chilian, Alfredo Jaar, a dedicat mai multe instalații masacrelor din Ruanda fără să arate vreodată imaginea unui corp schingiuit. Prima lui intervenție a constat din expedierea de cărți poștale unor prieteni pentru a-i anunța că X sau Y – indivizi pe care corespondenții săi nu îi cunoșteau – sunt încă în viață. Într-o altă instalație, a folosit imagini ale etnicilor tutsi masacrați, pe care le-a pus într-o cutie. Imaginea era ascunsă, dar numele și biografia persoanei erau trecute pe cutie. Jaar sublinia astfel că acest milion de victime este un milion de indivizi, că nu e vorba de o masă predestinată gropii comune, ci de corpuri ce comportă aceeași umanitate ca a noastră.

Artă sau informație, important e să știm despre ce umanitate vorbește și cărei umanități i se adresează aceasta?

Fie că ni-l arată pe celălalt ca pe o masă vizuală indistinctă și suferindă, fie ca indivizi cu istorie, un corp capabil să vorbească sau să tacă, să-și exhibe (sau nu) urmele durerii și suferinței lui.

Care poate fi rolul intelectualului în acest dispozitiv?

Poziția intelectualului în societatea franceză nu e prea interesantă. După evenimentele din 1968, guvernele, depășite, au priceput că instrumentele lor de înțelegere a societății nu mai erau adaptate la actualitate. Atunci au început să acorde atenție cuvântului intelectualului „simptomatic”: intelectualii au devenit astfel niște specialiști în simptome, medici care pun diagnostice, care deplâng și o fac pe oracolele, dar care nu pot vindeca. Sunt întrebați, sunt citați, dar sunt rugați să nu ofere nici un remediu! Ei sunt acolo pentru a spune că societatea este bolnavă… și pentru a repeta la nesfârșit acest lucru, evocând toate locurile comune prin care, de prea multă vreme deja, elitele decretează boala contemporanilor lor.

Confruntându-se cu discursul „experților” și intelectualilor, care este aportul filozofiei?

Depinde de ce înțelegem prin filozofie. În orice caz, percepția și practica mea sunt în totalitate opuse ideii că ar trebui să producă diagnostice. Filozofia este o activitate care deplasează competențele și frontierele în altă parte: ea pune în discuție cunoștințele guvernanților, ale sociologilor, ale jurnaliștilor, încercând să traverseze câmpurile închise. Dar, mai ales, fără să se joace de-a experții! Fiindcă aceste „competențe” sunt o manieră de a respinge ceea ce s-ar numi „incompetență”, iar filozoful încearcă să pună în evidență capacitatea de gândire a fiecăruia. Scopul său este de a ieși din această veche tradiție intelectuală, care constă în a explica „celor-care-nu-înțeleg”, și de a pune în valoare capacitățile de inteligență ce aparțin tuturor și sunt exersabile de către toți.

Suntem striviți, efectiv, de câteva luni încoace, sub cantitatea diagnosticelor asupra crizei. Dar se poate vorbi, cu adevărat, și altfel?

Nu-mi place discursul crizei în general. Nu numai că a devenit un concept global – democrațiile sunt în criză, arta e în criză etc. – dar el interpretează orice situație în mod medical. Dacă se vorbește despre criza periferiilor, spre exemplu, se va delega din start un „grup cu probleme”, un obiect de studiu temut pentru o medicină intelectuală și socială. Nu există o criză a democrației, ci un deficit de democrație, sunt două lucruri total diferite! Trebuie să ieșim din cadrul acestui tip de explicații și să punem în valoare, pretutindeni, ceea ce apare ca formă de viață, de creație, ca discurs. Grupul artistic Campement Urbain[1], care a abordat tema periferiilor complet invers, reușește, de altfel, să facă foarte bine lucrul acesta: în loc să vorbească despre dezintegrarea socială, a pornit de la constatarea că problema nu consta în lipsa unor legături sociale la periferii, ci în lipsa unor legături sociale „libere”. Legături sociale există acolo poate prea multe – ceea ce trebuie reactivat este posibilitatea de a rămâne singur! Acești artiști au încercat, prin urmare, să creeze locuri în care fiecare poate rămâne singur – situație rarisimă în condițiile de promiscuitate cunoscute de locuitorii orașelor.

Ați predat în mai multe țări, mai ales în S.U.A. Ce vă inspiră alegerea lui Barak Obama?

Nu vreau să mă joc de-a experții, cred că ați înțeles asta deja. Aș spune pur și simplu două lucruri. Pe de o parte, că această alegere este marcată de un exces simbolic față de ce se poate aștepta în mod real de la noul președinte: faptul că este negru, de fapt, nu va schimba radical mersul economiei sau relațiile externe americane. Pe de altă parte, mizele sunt mari pentru cei care, peste ocean, au fost clasați dintotdeauna în categoria „incapabililor”. Acesta este sensul acelor lungi cozi de negri care merg să voteze: afirmarea capacității comunității, afirmația că sunt negri și că sunt capabili să guverneze cel mai mare Stat al lumii!

Traducere publicată pe platforma CriticAtac, ediția din 25 februarie 2012


[1] Grup fondat în 1997 care încearcă să deblocheze practicile artistice și cunoștințele, cu scopul de a le interpătrunde cu aporturile locuitorilor și actorilor locali (n.red. Télérama).

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s