Aleksei Simoianov – Kazahstan: muncitorii împotriva sistemului


Cu greu vom putea găsi astăzi o țară în care să fi fost create condițiile ideale pentru apariția și evoluția unei veritabile mișcări muncitorești și a grevelor. Lupta muncitorilor este obturată în permanență de reacția coordonată a resurselor antreprenoriale și stat. Cu toate acestea, dacă într-o anumită parte a lumii, cea occidentală, clasele dominante încă mai persistă în cadrele unei civilități oarecare, în restul regiunilor planetei, lupta împotriva muncitorilor se poartă „pe toate fronturile”. Este și cazul evenimentelor din Kazahstan. La drept vorbind, ceva asemănător am mai văzut în practica occidentalo-europeană, acum o sută de ani în urmă: executarea muncitorilor, arestări, amenințări, reacția neînduplecată a puterii, nu altfel decât după rețeta „zdrobiți orice formă de rezistență”. Este strategia claselor dominante ale Occidentului, dar și ale țării noastre, prin care s-au luptat acum un secol cu mișcările muncitorești. Singurul lucru istoric pe care a reușit să-l demonstreze această strategie este că ea nu funcționează. Nici execuțiile, nici amenințările, nici urmăririle, nici represiunile nu au salvat Imperiul Rus de la prăbușirea sub loviturile clasei muncitoare în primul rând. Și în pofida a toate acestea, exact această strategie a fost adoptată de către Nazarbaev, hanul încă neîncoronat al Kazahstanului. Ca răspuns la solicitarea muncitorilor: „Vrem pâine!”, el a decis să ofere gloanțe drept hrană. Ce-a rezultat de aici, vedem cu toții online.

Să ne rememorăm cronologia evenimentelor. Grevele din regiunea Menghistauskaia din nordul Kazahstanului au început încă din 2008. Este o regiune petroliferă a cărei principală ocupație încă din anii ’60 a fost extracția petrolului. Extracția petrolului este coordonată de compania națională „KazMunaiGaz” și filialele mai mici ale acesteia: „KarajanbasMunai”, „TulparMunaiService”, „ArgîmakTransService” și „OzenMunaiGaz”. Nivelul de trai ceva mai ridicat aici decât în alte raioane ale țării atrage mii de imigranți din republicile învecinate și din întreg Kazahstanul, chiar dacă numai lejere nu pot fi numite condițiile de muncă, jumătate de an fiind obligați să muncească în frig și ger, iar cealaltă jumătate, într-o căldură insuportabilă. Infrastructura orașului, calculată pentru 60 de mii de locuitori, cu greu face față valurilor de imigranți al căror număr este aproape de două ori mai mare decât media estimată. Una din primele greve în masă a fost protestul din 4 martie 2010. Atunci muncitorii din cadrul „KazMunaiGaz” Extracție & Producție S.A. din orașul Janaozen au declarat grevă, au cerut demisia conducerii discreditate și naționalizarea companiei. După care a urmat un lung șir de reuniuni și întâlniri cu managerii companiei, condusă la acea vreme de actualul șef al „SamrukKazîna”, înființată de președintele Nazarbaev și locțiitorul acestuia, Timur Kulibaev. Muncitorii au reușit atunci să obțină o serie de concesii. Valul de greve a fost însoțit de mitinguri la care au participat aproape 3000 de oameni.

Al doilea val de greve a debutat în octombrie 2010. Atunci și-au exprimat nemulțumirea față de politica managerială a companiei aceiași muncitori din cadrul „KazMunaiGaz” Extracție & Producție, cât și de la „OzenMunaiGaz”. Câteva sute de angajați au refuzat să meargă la muncă în decurs de cinci zile, iar pe 26 octombrie conflictul a fost soluționat. Conducerea a recurs din nou la concesii.

Succesul grevelor din 2010 a contribuit la creșterea militantismului mișcărilor muncitorești. Roadele victoriei erau cât se poate de palpabile. În zonele petrolifere în care grevele au învins, salariile petroliștilor au ajuns să fie mai mari decât în restul regiunilor din Kazahstan și chiar din Rusia. Astfel încât un operator de pe nivelul 4 în producția de petrol la „OzenMunaiGaz” primește 230 mii de tenge, adică de două ori mai mult decât la întreprinderea din imediata proximitate, „KarajanbasMunai”, unde același muncitor câștigă nu mai mult de 120 mii de tenge. Bineînțeles că nici reprezentanții republicii nu au întârziat să tragă concluziile necesare din această situație tot mai complicată, încercând să adopte toate măsurile de precauție, fiind conștienți că pentru a preveni extinderea protestelor și a grevelor în următoarele regiuni ale republicii, cât și în sânul altor grupuri sociale care suferă de sărăcie, nu mai trebuie făcută nici o concesie viitoare.

Motivul grevei care a urmat a fost refuzul companiei de a continua negocierile privind punerea în aplicare a acordurilor obținute anterior: remunerarea muncii prin coeficientul de 1,7 pentru condițiile de muncă periculoase și coeficientul de 1,8 pentru condițiile climaterice aspre. Acești coeficienți au fost garantați de legea Republicii Kazahstan, care trebuia să intre în vigoare încă din 2009. Pe 17 mai 2011, 15 000 de petroliști de la filialele antreprenoriale „OzenMunaiGaz”, „KarajanbasMunai” S.A., „Ersai Kaspian Kontraktor” S.R.L., cât și de la întreprinderile auxiliare ale „KazMunaiGaz” – „Jondei” S.R.L., „Kruz” S.R.L. și „Burgîlau” S.R.L., au demarat grevele și acțiunile de protest. Demersurile muncitorilor au fost susținute activ de către rude și localnici. Greva fusese precedată de foamea care începuse pe 9 mai. Acest demers a devenit cel mai de proporții protest din toată perioadă conducerii lui Nazarbaev și cel mai de masă protest în întreg spațiul postsovietic.

Cerințele muncitorilor:

–          Recunoașterea dreptului muncitorilor de a-și alege nemijlocit propriii reprezentanți;

–          Eliberarea din închisoare a Nataliei Sokolova;

–          Reangajarea tuturor muncitorilor demiși pe motiv că s-au revoltat împotriva condițiilor de muncă, în conformitate cu contractele anterioare;

–          Retragerea tuturor celorlalte acuzații penale și administrative privind greviștii;

–          Demararea unor negocieri de bună credință cu reprezentanții aleși ai muncitorilor privind coeficienții din litigiu.

Peste două săptămâni, conducerea companiei „OzenMunaiGaz” a declarat greva ca fiind ilegală, instanțele judecătorești locale au emis verdictele în consecință, au început demiterile greviștilor și câteva mii de oameni s-au pomenit în stradă. În paralel cu greva patronală, companiile au inițiat imediat și angajarea spărgătorilor de grevă, chemați să înlocuiască demișii și greviștii. Între aceștia din urmă, apoi între poliție și muncitori nu de puține ori au avut loc ciocniri. Poziția oficială a angajatorilor a fost afirmația potrivit căreia greviștii nu mai erau muncitori angajați, ci demiși, fiind utilizați de către foștii patroni, de către criminali sau anumite forțe politice (era acuzată toată lumea, de la partidele oficiale de opoziție și până la grupările anarhist-maoiste) în scopul dezechilibrării situației. O altă poziție afirmată era că muncitorii primesc oricum un salariu foarte mare, iar o eventuală nouă creștere ar putea face tranzacțiile nerentabile (este de neînțeles de ce acțiunile unei companii declarată nerentabilă sunt achiziționate cu atâta râvnă de către companiile chineze și rusești). Pe 25 mai a fost arestată avocata sindicatului companiei „KarajanbasMunai”, Natalia Sokolova (6 ani de închisoare), pe 30 iunie – liderul greviștilor, Akjanat Aminov (condamnat la 2 ani de închisoare). Între timp fusese omorât Jaksîlîk Turbaev, cel propus de către muncitori pentru funcția de președinte al sindicatului, în locul lui Erbosîn Kosarhanov, aflat sub controlul administrației companiei. Pe 8 iulie, mitingul muncitorilor a fost înăbușit cu ajutorul forțelor SOBR[1]. Poliția a încercat să suprime tabăra greviștilor. Pe 10 iulie, SOBR a utilizat din nou forța împotriva greviștilor. În toată țara și în străinătate au apărut acțiuni de solidarizare pentru susținerea greviștilor. Pe 12 decembrie au părut știri cum că petroliștii greviști beneficiază de susținerea minerilor, era vorba de cinci mine din regiunea Karagandinsk. Între timp, situația petroliștilor continua să se înrăutățească. În decurs de 7 luni de luptă, s-au adunat datorii uriașe la plata utilităților și a costului locuințelor. Mii de muncitori au ajuns în situația de fi evacuați în stradă, în pofida sezonului rece și a gerului. Pe de altă parte, deținând mărturiile existente, evenimentele din Moscova de pe malul lacului Cistîi și din Piața Bolotnaia au avut menirea de a-i încuraja pe greviști. Aceștia plănuiau pe 16 decembrie o altă acțiune de protest în masă.

Informațiile despre ce s-a petrecut pe 16 decembrie în Janaozen sunt extrem de contradictorii. Conform unor date, în mulțimea de protestatari adunați în piața centrală a intrat în plină viteză un UAZ de poliție, ceea ce a provocat furia muncitorilor și încăierările care au urmat și în timpul cărora autoritățile au deschis focuri de arme asupra mulțimii neînarmate. Conform altor date, un grup de tineri necunoscuți ar fi provocat încăierările care au dus la un adevărat masacru în piața centrală, acolo unde era sărbătorită ziua independenței republicii. Au fost incendiate clădirea administrativă a orașului, sediul unei companii de petrol și un autobuz de poliție. Se înțelege că utilizarea forțelor de ordine s-a dovedit a fi total disproporționată. Numai după datele oficiale fuseseră omorâți câte 10 oameni de ambele părți până în seara zilei de 16 decembrie, pe când dacă vom consulta sursele independente sau de opoziție, acestea afirmă că au fost omorâți 70 de oameni, iar peste 500 au fost răniți. În oraș continuă suplimentarea întăririlor din partea trupelor SOBR, a forțelor interne, sosesc blindate, poliția mobilizată din orașele învecinate și chiar unități din rândul trupelor de marină.

Nouă nu ne rămâne decât să admirăm curajul a mii de muncitori kazahi, rezistând unei greve de șapte luni sub tensiunea fără precedent a autorităților, fiind nevoiți să-și apere viața în fața acțiunilor de represiune ale regimului. De asemenea, nu ne rămâne decât să sperăm că va fi mai puțină violență, de sânge și victime nu are nimeni nevoie. Evident că întreaga responsabilitate pentru cele întâmplate cade pe umerii funcționarilor regimului lui Nazarbaev, împreună cu liderul lor inamovibil, a cărui tactică a constat în înăbușirea conflictului și în exercitarea unei presiuni dure asupra populației, pe care sărăcia o pusese la colț. Chiar dacă ziua de 16 este o dată anume și au existat provocații, principala provocare pentru încălcarea legii a fost demiterea a mii de muncitori și abandonarea acestora fără nici o sursă de existență. Și în acest caz, la fel ca întotdeauna, muncitorii s-au transformat în victime. Acești oameni au protestat împotriva unui sistem aflat în culmea gloriei puterii sale. Împotriva unui sistem ce controla toate nivelurile și ramurile puterii, instanțele judecătorești, mass-media, forțele de ordine. A unui sistem cu putere și posibilități financiare, mediatice și administrative nelimitate. Niște simpli rândași săraci împotriva acestei mașinării, plus lipsa nemărginită a vreunei civilități oarecare. Cu atât mai ridicole par în acest context declarațiile privind provocările din partea unor forțe politice oculte în interiorul republicii. Curios, ce putea să existe într-o republică, în care totul se află sub controlul președintelui și al forțelor sale de ordine, atât de puternic încât să poată organiza așa ceva?

Pe lângă aceasta, nu putem omite șirul de greșeli tactice săvârșite de greviști în cadrul campaniei lor de protest. Câtă vreme sloganul principal al protestatarilor a vizat creșterea remunerației pentru muncă, respectarea legislației muncii, îmbunătățirea condițiilor de muncă, aceștia se aflau pe poziții solide. În cadrele unui conflict care vizează munca, puterea avea mâinile legate, întrucât eventualele presiuni ar fi comportat un caracter total nelegitim. Problemele au devenit mai complicate atunci când, sub influența Comitetului Internaționalei Muncitorești (CIM), angajații au adoptat slogane politice, cum ar fi cea care viza naționalizarea companiilor. Trebuia plătit tributul față de camarazii de la CIM, cu instrumentele lor comunicaționale de invidiat, singurii în măsură să intermedieze contactul cu muncitorii și să-i convingă că este justificat ceea ce fac. Cu toate acestea, tactica de luptă ridică întrebări și îndoieli. Nimeni nu va pune la îndoială faptul că regimul lui Nazarbaev trebuie să dispară, că resursele minerale ale țării fiind naționalizate, trebuie puse în slujba poporului și nu în conturile bancare ale clanurilor Nazarbaev și ale acționarilor străini. Dar, în primul rând, a cere naționalizarea în condițiile actuale înseamnă a lăsa petrolul pe mâna statului, care este condus de Nazarbaev, adică a muta întreprinderile dintr-un buzunar în altul. În al doilea rând, cum poți negocia ceva cu angajatorul, când unul din punctele cerințelor tale este naționalizarea proprietății lui? Altfel spus, „Cerem mărirea salariilor, îmbunătățirea condițiilor, ah, și încă ceva, predă statului proprietatea ta”. Toate acestea au făcut ca cerințele muncitorilor, și-așa destul de neplăcute, să devină inacceptabile, prelungind conflictul.

Asta amintește de contextul grevei Pullman din SUA [Chicago, 10 mai – 20 iulie 1894] sau de greva Morozovskaia din Imperiul Rus [Nikolskoe, 7 – 17 ianuarie 1885], ambele greve fiind încununate cu succes din singurul motiv că s-au desfășurat sub niște slogane social-economice, abia după aceea, după multe alte proteste, inclusiv la nivel național, s-a ivit și posibilitatea de a discuta despre eventualele schimbări politice, despre naționalizare ș.a.m.d. Greva Pullman nu ar fi avut succes dacă cel de-al doilea slogan al acesteia ar fi fost invocarea socialismului, iar în cazul grevei Morozovskaia, dacă ar fi înțepenit la „Jos autocrația”. E nevoie de un program de tranziție, e nevoie ca în mintea muncitorilor să se consolideze o legătură strânsă între cerințele economice și cele politice, ca în urma cerinței creșterii remunerației pentru muncă, muncitorii să înțeleagă că un sistem care folosește numai angajatorului trebuie schimbat, că e necesară democrația, că trebuie să lupte pentru ea. În prezent, situația mișcării muncitorești din Kazahstan este mai rea decât în SUA, pe timpul grevei Pullman, sloganele politice sunt puțin premature, încă nu s-a ajuns în acel punct. Bineînțeles, toate acestea caracterizează mai bine situația de până la 16 decembrie, de până la momentul când „dictatura de catifea” a lui Nazarbaev, cum au numit-o unii politologi, a devenit una de sânge, o dictatură teroristă. E stupid să vorbești despre cerințe economice, când muncitorii sunt împușcați în plină stradă. Cu toate acestea, dacă regimul politic al lui Nazarbaev va rămâne în picioare, dacă, așa cum se zice, „va sta băț”, nu e nevoie de baricade, ci de lucrul metodic la o adevărată mișcare muncitorească. Kazahstanul este un stat industrial, cu largi perspective pentru o mișcare muncitorească. Grevele petroliștilor trebuie extinse și în celelalte regiuni ale țării, trebuie chemați la luptă și restul muncitorilor care suferă din cauza sărăciei și a condițiilor grele de muncă, metalurgiștii, siderurgiștii, minerii, sondorii, cei de la căile ferate ș.a.m.d. În locul negării unor mișcări sindicale, atitudine manifestată de unele grupuri de extremă-stânga, e nevoie de o perseverență sistematică pentru crearea unor coaliții sindicale solide în Kazahstan, care să apere drepturile angajaților în contextul relațiilor de muncă. Iar când aceste organizații vor deveni suficient de puternice, multe la număr, Nazarbaev nu li se va mai putea opune cu nimic, nici SOBR și nici trupele de marină nu-i vor fi de folos. Acesta va fi sfârșitul sistemului creat de el, un sistem zdrobit de niște rândași.

Traducere publicată în CriticAtac, ediția din 7 martie 2012


[1] SOBR (rus.) – „Spețialinîie Otreadî Bîstrovo Reaghirovanie”, adică „Trupele Speciale de Intervenție Rapidă” (n.tr.).

Advertisements

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s