Cătălin Petrișor sau despre răzbunarea semnului


Post-humanism este numele expoziției curatoriată de Cosmin Nasui și care are loc în această perioada la V-Art Gallery din Moscova, și la care participă artiștii Francisc Chiuariu, Ana Maria Micu, Cătălin Petrișor și Bogdan Rață. Proiectul este de interes sub cel puțin două aspecte. Primul, că este unul din puținele proiecte din câmpul artistic autohton care îndrăznește să se ia la trântă cu un concept din ce în ce mai discutat în ultima vreme: post-umanul. Dacă 90% din ceea ce ne înconjoară este electronic sau, mai general, mașină / aparat și ne servește pentru a ne activa umanitatea socială sau chiar intimă, înseamnă că am devenit post-umani, spunea undeva Andrei Codrescu. Al doilea aspect, că cei cinci artiști au devenit, inevitabil, ambasadorii noului figurativ autohton la Moscova, sau al neofiguartivului românesc.

Dintre ei, ne reține atenția numele lui Cătălin Petrișor, întrucât lucrările acestuia par să avanseze polemica ceva mai în profunzime, cu o treaptă calitativă. Miza poveștilor narate în tablourile lui se joacă pe mai multe paliere, gândite ca o deviere de la sine însuși. Dacă linia de culoare este gri, atunci, inexorabil, în tablou va apărea o altă culoare sau, cel puțin, o nuanță de gri ceva mai stridentă pentru a deturna culabilitatea fabulei. Dacă subiectul lucrării este unul vegetal, cuminte, care intrigă, cel mult, prin povestea unui copac dărâmat de vânt, atunci poteca din pădure va găzdui o gaură ca de canal, un detaliu perfect urban care să scoată privitorul din amorțeală. Dacă formula aleasă este aceea a uleiului pe pânză sau a pastelului, atunci, peste laborioasa construcție va apărea, la final, un desen, o schiță, o eboșă, împrumutată din banalul cotidian, pentru a fractura fluența firului narativ. Și tot așa mai departe. Întreaga operă pare a sta sub semnul reconstrucției, cum observa undeva Bogdan Ghiu.

Însă lucrările lui Cătălin Petrișor mai vorbesc despre un lucru, ceva mai alarmant decât semnalarea procedurii compoziționale. Ele trădează o nevoie de angajare polemică. După douăzeci de ani de l‘art-pour-l’artism anticomunist, arta simte nevoie unei funcționalități ceva mai palpabile decât propria-și condiție. A picta un tablou despre statutul tabloului pare să nu mai satisfacă sensibilitatea artistică actuală. Din această perspectivă, polemica în care par să se angajeze cu arme și bagaje lucrările lui Cătălin Petrișor este aceea a istoriei și teoriei artei, două discipline aflate, cel puțin la noi, într-o stare de perpetuă stupefacție în fața interdisciplinarului, a amestecului și a contagiunii dintre științe. Așa încât, o lucrare de Cătălin Petrișor este întotdeauna și o lucrare care pune la încercare două elemente aparent despărțite: desenul pe pictură, fotografia pe pictură, instalația pe pictură.

Deși o practică și o urmează cu o măiestrie desăvârșită, pictura pare la Cătălin Petrișor să piardă mereu lupta interdisciplinară, ea fiind mereu dominată de celelalte forme și formule de exprimare artistică și ideologică. În termeni de istoria artei, am putea spune că este vorba de o dominare a figurii de către concept, de o răzbunare a semnului aproape lingvistic.

Articol publicat in revista Accent cultural, Anul I, Nr. 8, Decembrie 2011

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s