Tamara Zlobina, „A vinde feminismul pentru un kilogram de struguri, două prune, un desen cu mâncare și o fotografie a târgului de vechituri”


Pe 13 octombrie 2011 am fost la EIONOMETRY, spectacolul grupului internațional E.I.O. – Comunitate de o oră (Maria Baroncea, Eduard Gabia din România, Dragana Bulut din Serbia). Prezentată în cadrul eXplore Dance Festival din București, spectacolul, al cărui gen nu poate fi definit ușor (Dans? Performance? Happening?), avea forma unui bazar, ce-i drept, un fel de joacă de-a piața „liberă”. La intrare se împărțea recuzita necesară pentru a lua parte la proiect: schița pieței, pe care erau marcate cu niște dreptunghiuri colorate mesele pentru diversele tipuri de comerț – marfă pentru bani, cunoaștere pentru marfă, cunoaștere pentru cunoaștere, servicii pentru servicii, servicii pentru marfă, cu care să practice schimbul participantul sau participanta; nasturi. Intrarea era 10 lei.

Artiștii și-au definit conceptul foarte pe scurt: „EIONOMETRY înseamnă: colectăm, măsurăm, acționăm, estimăm cu scopul de a crea discontinuități în sistemele de valori existente, în difuzarea de informații, în fluxurile financiare. Putem deveni bogați, deștepți sau fericiți numai prin cunoștințe și cunoaștere, distribuite între indivizi, obiecte, artefacte sau instrumente ale mediului înconjurător” (din catalog). Schița pieței oferea, de asemenea, detalii despre regula și scopul jocului: „EIONOMETRY facilitează construcția relațiilor prin intermediul unor mijloace alternative de comerț – experiențe ce se pot extinde dincolo de piața EIONOMETRY, influențând realitatea noastră și a celorlalți”.

Într-un hol încăpător fusese creat spațiul pentru comerț – 20 de scaune, dintre care unele (10 din 20) cu produse reale și vânzători autentici. Anume asupra lor se concentrase la început toată atenția vizitatorilor și vizitatoarelor cu pași pierduți – o piramidă spectaculoasă de borcane cu miere, culori sclipitoare, haine, cărțulii. Și cum cunoașterea constituie interesul și valoarea de bază din viața mea, m-am apropiat direct de masa „cunoașterii în schimbul cunoașterii” (3 din 20), marcată prin culoarea roz. Dar nu era nimeni acolo. Atunci am început să umblu prin „bazar”, ca să văd cine ce face și cu cât se vinde, așa au procedat și ceilalți – căscatul ochilor la produse s-a dovedit a fi cea mai obișnuită practică socială, oferită de acest eveniment artistic. Nu am vrut să cumpăr nimic pe bani, așa că m-am întors la masa „cunoașterii în schimbul cunoașterii” – deja se adunase o mulțime de oameni, care povesteau despre ei (în română), mi-era incomod să-i rog să vorbească în engleză doar pentru mine, de aceea am trecut la masa (goală) de alături – cunoaștere în schimbul mărfii (2 din 20). Pe insigna pe care o purtam scria „feminism”.

Experiență captivantă – chiar dacă am rămas în rolul meu obișnuit (în viața „de zi cu zi” schimb propriile cunoștințe pe bunuri materiale – onorarii pentru articole sau prezentări, călătorii pe la conferințe, burse), să-mi vând (mie?) propria cunoaștere atât de deschis încă n-am avut ocazia. Comerțul s-a desfășurat cu succes (în lipsa concurenței, cred, și datorită exotismului mărfii). Pentru început am expus accentul de bază al feminismului meu unui inginer, proprietar al unei întreprinderi mijlocii de producție a construcțiilor metalice (drepturile de reproducere), pentru un kilogram de struguri, după aceea, i-am povestit Adrianei despre critica feministă a modei (condamnarea industriei modei și frumuseții și salutarea creativității personale și a stilului), pentru un desen cu mâncare. Unei femei cu o insignă pe care scria „asistentă medicală” i-am răspuns la întrebarea „De ce aș fi feministă?” (ca să depistezi nedreptățile patriarhale și să li te opui) pentru două prune și am oferit o consultație vânzătorilor de cărți despre cum să aplaneze conflictul într-un proiect în care femeia-partener consideră că bărbatul își asumă toată munca și inițiativa, ne mai lăsându-i nici un pic de spațiu (pentru a-și exprima sentimentele ei iraționale și pentru a-și exprima respectul pe care i-l poartă lui), pentru o fotografie a târgului de vechituri. În această structură simbolică denudată a doar câtorva lucruri, pe care le cunoșteam, însă a căror conștientizare o refuzasem, mi-au apărut cu o evidență strivitoare – propagând feminismul, eu îmi folosesc aspectul atractiv și sexualitatea (iar în viață folosesc chiar prieteniile și iubirea pentru recrutare). În funcție de interlocut(ori)oare, livrez informația astfel încât să poată fi lejer asimilată și, totodată, să rămână ceea ce este, adică un adevăr emancipator. Primesc mai mult decât s-ar cuveni în acest proces al comerțului / schimbului, în afară de marfa cu care au plătit consultațiile, mi-au povestit câte ceva și despre ei. Poziția mea de comerciant al cunoașterii și aspectul meu realizează un contact mult mai lejer cu ceilalți oameni, legitimând interesul meu pentru viața lor personală.

Obținând câteva bunuri materiale și „mergând pe profit”, am decis să încerc o altă experiență – să cheltuiesc totul schimbând marfa pentru servicii (2 mese din 20, și încă două pentru schimbul serviciilor pe servicii). Alături erau câteva fete care propuneau „Îmbrățișare”, „Sărut” (bărbați cu astfel de propuneri nu am văzut), așa că am schimbat o mână de nasturi pentru sărutul uneia dintre ele și l-am rugat pe tipul cu „Orice serviciu, mi-e foame” să ducă plicul meu de nasturi organizatorilor. Aceasta a fost o a doua experiență brută – sentimentul satisfacției sadice în fața puterii, când deții anumite resurse și îi poți obliga pe ceilalți să facă ceva pentru satisfacția ta.

În timp ce reflectam prin intermediul acestei experiențe senzoriale directe la structurile economice și de schimb, la înțelegerea puterii și a capitalului simbolic și material, în jurul meu aveau loc multe alte lucruri interesante, pe care le voi reconstitui datorită celor povestite de Veda Popovici. Spre exemplu, comerțul cu nasturi. Nasturii sunt o valută simbolică, deținând preț și valoare exclusiv în cadrul acestei comunități de o oră și numai în procesul de schimb. Organizatorii s-au gândit să includă eficient în ecuație invidia și lupta pentru resurse, anunțând că vor primi plicurile cu cele mai variate combinații de nasturi (transparenți, verzi, negri) și că o anume combinație va fi premiată cu 1000 de euro (o sumă destul de însemnată). Veda mi-a povestit că a văzut câțiva oameni, care purtau insigne cu „marketing”, „consulting”, activ implicați în comerțul cu nasturi, străduindu-se să acumuleze o cantitate maximă de nasturi – ceea ce era un nonsens, pentru că organizatorii plănuiseră să premieze „jumi-juma-ul” – combinația câștigătoare a fost numărul mediu de nasturi strânși în plic (o frumoasă replică simbolică a griului atotbiruitor). În plus, artiștii au dat la iveală rapacitatea instinctivă și afectivă a ființelor umane, incapacitatea lor de a guverna resursele pentru folosul comun – ei au returnat publicului banii dați pe bilete, bani ce puteau fi folosiți în mod individual sau colectiv. Nimeni nu a organizat nimic de dragul vreunui proiect comun, spre exemplu, o donație caritativă (solidaritate și economie planificată în societatea capitalistă?) – au fost luați, pur și simplu, de către cei care se aflau în preajmă (din nou, fără nici o contabilizare prealabilă ori o împărțire echitabilă cu toată lumea) și cheltuiți destul de necugetat. O participantă mi-a explicat că aceștia erau „bani gratuiți”, pe care i-a cheltuit imediat, fără să stea prea mult pe gânduri, pe dulciuri, după care i-a părut rău, căci ar fi putut să-i păstreze și să-și cumpere vopseluri din „lumea reală”.

La o privire mai generală (a mea și a prietenilor mei), majoritatea spectatorilor și spectatoarelor s-au implicat total în comerțul cu bunuri și servicii, vrăjiți de spectacolul banal al fetișismului mărfii într-un context chipurile neobișnuit (artistic). Însă arta în sine este o formă de comerț – prin schimbul de bunuri simbolice, care pot dobândi și o valoare monetară semnificativă. Organizând o loterie, artiștii au răspuns la întrebarea plebee „Ce-mi trebuie mie aceste fleacuri scumpe și de neînțeles?”, folosind un argument mult mai accesibil – cașcavalul („Participați și meditați asupra șansei de a câștiga o mie de euro!”). Apropo, banii de la Prix Jardin d’Europe competition, 10 000 euro primiți de artiști pentru spectacolul precedent, care viza, de asemenea, crearea unei comunități de o oră, „chestionând mijloacele de producție în artă și în viață, crearea, distribuția și valoarea artei”[1]. Returnându-i prin intermediul loteriilor din cadrul performanceului EIONOMETRY (următorul a avut loc pe 17 octombrie la Istanbul), grupul artistic realizează un gest puternic de refuz al poziționării propriilor producții artistice în calitate de mărfuri simbolice pe piața de artă, amplificând și mai mult semnificațiile creației artistice în procesul de producere (de situații) a(le) cunoașterii critice.

Iar comunitatea de o oră s-a dovedit a fi o astfel de situație care face posibilă analiza detașată a experienței cotidiene, devoalarea acelor informații pe care le posedăm deja, dar pe care le ascundem în spatele granițelor conștiinței (sau nu avem timp să reflectăm în mod conștient la ele). Pe durata acestei ore, grupul artistic a creat o copie în oglindă a societății, cu toate procesele de schimb care o guvernează, însă prin esențializarea lor în timp și spațiu, ei au dezgolit scheletul însuși, legăturile și relațiile dintre aceste schimburi – între valoarea simbolică și cea monetară, între mijloacele de determinare dintre acestea, relațiile dintre oameni, acumularea de capital, ideologia mărfii și instinctele de consumator, ierarhiile simbolice. În paralel cu această situație, activau „adevărații” comercianți – am urmărit câțiva tipi care vindeau flori, unul dintre ei era extrem de satisfăcut cu ce i se întâmpla, un altul încerca să înțeleagă ce se întâmplă, reacționând prompt la anunțul loteriei, dar era indecis dacă să participe sau nu. Prezența lor a scos în evidență faptul că accesul la noua cunoaștere critică, creată în procesul de producție artistică și de colaborare cu spectatorul, se află într-o dependență directă de experiența și cunoștințele anterioare. Este necesar să ne punem întrebarea: în care punct anume a funcționat această situație de creație a unei noi cunoașteri? În discursul critic (din reacțiile mele, ale Vedei sau ale altor critici de artă și artiști) sau în experiența tuturor participanților / participantelor, cum a fost inginerul acela cu care am stat eu de vorbă? Oare autorii vor analiza ceea ce au făcut, postfactum? De ce am avut tendința să adunăm cât mai mulți nasturi, iar fetele au început direct cu o ofertă de săruturi? A fost oare și pentru artiști această experiență la fel de educativă?

Traducere publicata in revista CriticAtac, editia din 12 noiembrie 2011

Advertisements

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s