Muzeul Benzii Desenate, Catalog


Semnalam cu bucurie aparitia catalogului

MUZEUL BENZII DESENATE

Catalogul Muzeul Benzii Desenate prezintă activitatea reunită a celor patru luni de existenţă a Muzeului Benzii Desenate, proiect pilot derulat în perioada 16 iunie – 16 octombrie 2011 de Institutul Cultural Român şi Muzeul Naţional de Artă Contemporană cu sprijinul clusterului EUNIC în România, al Centrului Belgian de Bandă Desenată şi în parteneriat cu Asociaţia Bedefililor din România. Publicația cuprinde informații despre toate evenimentele derulate la Muzeul Benzii Desenate, prelegerile invitaţilor şi impresiile vizitatorilor, imagini inedite și chiar lucrări ale participanților la atelierele MBD.”

Detalii bibliografice: Muzeul Benzii Desenate, Catalog, Concept: Alexandru Ciubotariu, MNAC, ICR, [Bucuresti], 64 p.

Textul meu, pp. 28-32:

Funcțiile ilustrației de carte

Igor Mocanu

Într-un articol despre pictorul Atanase Demian, publicat în toamna lui 1956 în Gazeta literară, Tudor Vianu constata că „arta ilustrării de cărți” este „o ramură a interpretării și creației”. Efortul ilustratorului de carte se consumă într-o dublă mișcare: imaginea rezultată este, pe de o parte, sinteza unui demers de interpretare a textului alăturat, iar pe de altă parte, prin asta, un produs artistic în sine, original prin expresie și conținut. Autonomia și forța ilustrației de text ar surveni, spune Tudor Vianu, anume din acțiunea de „integrare organică a imaginii plastice în narațiune”, iar asta se vede mai ales în cazul ilustrației unor texte cu un profund specific etnic, cum sunt poveștile lui Creangă sau poeziile lui Pușkin inspirate din baladele populare rusești. Am pornit de la textul lui Tudor Vianu, întrucât el prezintă într-o manieră sintetică o perspectivă generală asupra ilustrației de carte, caracteristică întregului început de secol XX, și anume perspectiva funcției hermeneutice a ilustrației de carte. Ea se regăsește în mai toate eseurile care tratează acest subiect în Almanahul Graficei Române, de-o pildă, care a apărut la Craiova între 1925 și 1931, fie acestea semnate de Nicolae Iorga ori Scarlat Callimachi, și reflectă procesul de asimilare autohtonă a tensiunii culturale dintre idolatrie și textolatrie.

Însă odată cu avangardele artistice și politice de la începutul secolului XX, ilustrația de carte a început să-și aproprieze o a doua funcție culturală a imaginii asupra textului, și anume funcția performativă. Începând cu avangarda, o carte a putut fi ilustrată cu aproape orice: desen în creion, pastel, guașă, cărbune, gravură în lemn, metal, cerneală ministerială, fotografie, fotomontaj, colaj, ș.a.m.d. Un text avangardist nu este niciodată un text pur și simplu, întotdeauna va exista ceva în el care să agațe privirea ca un cârlig, ceva care să bruscheze parcurgerea vizuală a imaginii, care să deturneze secvențialitatea textului, mai pe scurt – care să angreneze cititorul în procesul de derulare a textului, să-l facă să participe activ la descifrarea semnificațiilor, adică să-l performeze. Pentru o tipăritură avangardistă, textul și imaginea alcătuiesc un corp comun, indivizibil. Din acest punct de vedere, o reeditare contemporană a cărților avangardei va trebui să fie și un soi de reenactment editorial, căci pe lângă funcția hermeneutică, de interpretare, pe care o avea ilustrația de carte în cadrul tipăriturilor, să le spunem, tradiționale, în cazul tipăriturilor de avangardă, ilustrația de carte posedă și o funcție performativă.

Oarecum derivată din aceasta, însă mutual generată, este și cea de-a treia funcție a ilustrației de carte sau, mai exact, de text, care s-a ivit odată cu apariția modernismului socialist și a mers mână în mână cu primele două funcții până la finele secolului XX, iar uneori poate fi depistată și astăzi în conținutul unor ilustrații de carte cu teme sociale. E vorba de funcția politică a ilustrației de carte. Consolidată în revistele de stânga de la începutul veacului trecut, cum au fost Facla, Cuvântul liber, Chemarea, Clopotul sau Orizont, majoritatea apărute între anii 1910 – 1947, ilustrația de text cu funcție politică era creată de artiști precum Iosif Iser, B’Arg, Șirato, Camil Ressu, Tonitza, Aurel Jiquidi, Jules Perahim, Nina Arbore, BD-istul Botaciu sau Gheorghe Labin, atunci când, se-nțelege, nu erau anonime. Majoritatea ilustrațiilor posedă un conținut explicit antifascist, antimonarhic și anticapitalist. Diferența dintre o ilustrație politică și una doar propagandistică este că prima vehiculează un sens și o referință socială inerentă, în timp ce a doua propagă un sens și o referință abstractă, străină de intenția artistului și izvorâtă, de regulă, dintr-o directivă externă. În primul caz, politică este viziunea maestrului artelor frumoase, ca să preluăm un concept din vocabularul lui Werner Hofmann, în timp ce în al doilea caz, maestrul artelor frumoase propagă intențiile maestrului artei conducerii.

Dar în pofida predecesoratului asupra textului, ilustrația de carte a ajuns după 1989 să fie percepută ca o excrescență a ingineriilor de marketing. Editorii înșiși au început să recurgă la câte un ilustrator mai răsărit numai în acele ocazii când nu erau siguri de succesul de piață al volumului tipărit sau când își doreau ca acel volum să aibă o patină mai luxury. În și mai rare cazuri ilustrația de carte a avut șansa să fie percepută drept ceea ce este, adică o artă în sine, și drept ceea ce ar trebui să fie, adică un demers hermeneutic al textului ilustrat, cu funcții culturale precise. Kitschul de tip Disney s-a întrepătruns vertiginos cu instrumentele de marketing și PR prost asimilate. Arareori se mai întâmplă astăzi, în arta contemporană, să fie publicată o carte cu ilustrații care să întrunească cele trei funcții schițate până acum, hermeneutică, performativă și politică. Exemplele pot fi numărate pe degete, așa cum este originala inițiativă a Editurii Vellant de a publica volumul de povestiri al lui Guillermo Arriaga, Retorno 201 (2006) cu fiecare din cele 186 de pagini însemnată și ilustrată de câte un alt ilustrator, fie acesta artist consacrat sau amator. Este și ceea ce am încercat să fac în două rânduri cât am fost coordonatorul Colecției C(ART)IER, în colaborarea cu Dan Perjovschi, pentru ilustrarea volumului de Pagini bizare al lui Urmuz, și cu Roman Tolici, pentru Nekrotitanium, romanul cyberpunk creat de Planeta Moldova.

Se înțelege că ar merita discutate aplicat și celelalte funcții contemporane ale ilustrației de carte, cum ar fi funcția religioasă a ilustrațiilor de cărți de cult, funcția propagandistică a ilustrațiilor de cărți de partid sau funcția de marketing a ilustrației publicitare.

În final, aș dori să închei pe un ton ceva mai optimist. Cred că cel mai important eveniment care i s-a întâmplat ilustrației contemporane de carte este publicarea Bookătăriei de texte & imagini (2009) – un adevărat manifest al Clubului Ilustratorilor. De ce spun asta? Pentru că este, cred, pentru prima dată când de la colaborarea lui Tristan Tzara cu Marcel Iancu, în 1917 pentru albumul de gravuri în lemn al ultimului, ilustrat cu poemul primului, cei mai de vârf scriitori contemporani servesc drept pretext pentru legitimarea artistică a unui grup de ilustratori, în calitatea lor de platformă artistică solidă.

Rezumat al conferintei omonime, prezentata in cadrul MBD, pe 24 octombrie 2011, la MNAC

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s