Cinty Ionescu: „Mi s-a părut important să aduc în club preocupările mele pentru contextul social, politic sau economic în care mă aflam…”


Nils'Fucked Up Day - foto Cristina Soiman

Nils’Fucked Up Day – foto Cristina Soiman

Este în genere cunoscut cazul acelui regizor rus de la Teatrul Proletkultului din Moscova care, într-o piesă de Ostrovski îndrăznea pe la 1923 să deruleze pe fundalul scenei o serie de imagini mișcătoare, având în centrul lor personajele care tocmai ce jucaseră pe scenă, după care tot ele să sară din rama proiectată pe fundal și să nimerească înapoi în scenă, și tot așa… Imaginile cu pricina au fost recuperate mai târziu de istoria cinemaului sub titlul Jurnalul lui Glumov, iar regizorul se cheamă Serghei M. Eisenstein. Ceea ce este mai puțin cunoscut, e faptul că exact în același an, un dramaturg de la București gândise pentru Compania de Teatru „Insula”, condusă de Benjamin Fondane și Armand Pascal, „o comedie lucidă în trei acte și un prolog, cu muzică și film”, în care protagonistul, înainte de a-și face intrarea în scenă, trebuia să apară călare, în galop furibund pe lângă Palatul de la Mogoșoaia, după care să poposească dinaintea spectatorilor. Spectacolul se numește Zburător cu negre plete sau Visul unei nopți de mai, iar dramaturgul – Felix Aderca.

Rămâne ca istoria artei să refacă traseul parcurs la noi de proiecția video în teatru, muzică, dans, de la 1923 și până în 2011.

La cea de-a 15-a ediție a Festivalului de teatru New York Fringe, Premiul de Excelență pentru designul video al spectacolului Ziua futută a lui Nils de Peca Ștefan a fost acordat artistei Cinty Ionescu, cunoscută în general pentru colaborările ei la elaborarea dimensiunii vizuale a unor spectacole de teatru contemporan.

S-o spunem deschis, cultura română n-a mai văzut așa ceva până acum. Premiul tău este o premieră pentru câmpul cultural autohton, dominat de o cultură în care sintagma „VJ” datează de foarte recent, proiecția video într-un spectacol pare o achiziție postmodernă, iar imaginea video a început să fie considerată artă în sine abia prin anii ’70. Ce înseamnă pentru tine acest premiu?

Premiul Fringe a fost un șoc pentru mine, tocmai pentru că în România partea video a unui spectacol de teatru nu pare să conteze prea mult, drept care nici nu mi-a trecut prin minte că ar putea exista, vreodată, posibilitatea unui premiu. La noi este exclus.

Cred că cel mai important aspect al acestui premiu este vizibilitatea pe care o aduce acestui domeniu emergent în România, unde VJ-ul este considerat în foarte multe cazuri mai degrabă un tehnician decât un artist. Același lucru se întâmplă și cu luminiștii, noțiunea de light design nu a pătruns încă în teatrul românesc și, de altfel, nici în studiile universitare de specialitate (așa cum există facultate de actorie sau regie, în alte țări există și cea de light design). E destul de șocant, având în vedere că absolut fiecare spectacol de teatru folosește lumini! Așa că, ce să mai zic de video, care apare ceva mai puțin.

Premiul Fringe este pentru mine o mare încurajare, încurajarea că sunt pe drumul cel bun (cred că a venit într-un moment în care aveam nevoie de o încurajare) și că munca mea stă în picioare în contextul spectacolului Nils’ Fucked Up Day cât și în context internațional. Faptul că am fost selecționați la Fringe a fost în sine o mare bucurie și o mare șansă, pentru că este unul dintre cele mai importante festivaluri internaționale de teatru independent.

Mai mult, mă bucur teribil că asta s-a întâmplat tocmai cu Nils’ Fucked Up Day, pentru că acest spectacol nu are nici o cronică în România până în acest moment. S-a scris pe bloguri despre el, însă nu a fost luat în discuție de către criticii de la noi. Apoi am ajuns cu el la Fringe și bang, surpriză! După primele patru spectacole la New York existau deja vreo șapte articole despre el! Și mai cred că am fost foarte norocoasă să fac parte dintr-un spectacol cu o echipă senzațională: Peca Ștefan, dramaturgul și regizorul spectacolului, care este un scriitor talentat și prolific și un om minunat cu care se lucrează ușor și bine, iar actorii Radu Iacoban, Cătălin Babliuc, Mădălina Ghițescu, Ilinca Manolache și Tudor Aaron Istodor sunt cu adevărat profesioniști. Parametrii Fringeului au fost destul de rigizi și duri, aproape neverosimili pentru România: fiecare spectacol avea 15 minute pentru instalare (să pună decorul, să verifice luminile, să seteze proiecția), apoi intra publicul în sală și începea spectacolul. Această cursă ar fi fost imposibilă fără eforturile personale ale fiecărui om din echipa noastră. Și-apoi, cred că este mult mai ușor să primești un premiu când fiecare element al spectacolului decurge impecabil. Nu cred că aș fi câștigat un premiu pentru video dacă spectacolul nu era bun sau dacă actorii nu jucau bine, drept care sunt foarte recunoscătoare echipei și susținerii Institutului Cultural Român din New York, care a făcut posibilă această deplasare. Și aș vrea să le mulțumesc și celor care au donat bani în cadrul campaniei noastre de strângere de fonduri pentru diurnele noastre (New Yorkul e un oraș scump!).

Până acum ai expus lucrări de-ale tale, în sine, independent de cadrul teatral, alături de alte artiste precum Delia Popa, Tatiana Feodorova, Aleksandra Acić ori Larisa Sitar, în antologia video Genul Zero (2010), curatoriată de Sanda Watt și distribuită în nr. 4 al Revistei la Plic din Chișinău. Ai mai expus și în altă parte, într-o galerie, de exemplu?

 

Nu, eforturile mele au fost direcționate către live, eu mă consider mai degrabă un video performer, de aceea mi-am gândit munca și filmările pentru seturi de VJ-ing, fie că a fost vorba de colaborări cu muzicieni în concerte, fie de teatru sau de instalația live Eclectique Telescope, în care dialoghează text, muzică și video. Prezența mea în Genul Zero se datorează Sandei Watt, care s-a ținut de capul meu să-i dau două lucrări, ambele live-uri, unul cu Eclectique Telescope și altul cu Brum Conspiracy.

În ultima vreme au loc tot mai multe reabilitări ale unor arte considerate până mai ieri ca fiind minore, cum sunt benzile desenate, ilustrația de carte, caricatura. Crezi că exagerăm dacă admitem că proiecția video este o artă în sine?

Nu cred că exagerăm, este o artă în sine și remarc un trend ascendent. Și este un instrument extrem de abil și complementar cu multe alte forme de exprimare. Mai cred că proiecția video este din ce în ce mai prezentă și în România și cu siguranță va continua să câștige teren.

Cum te plasezi în organigrama de echipă a montării unei piese de teatru? Care este locul tău pe afiș? Cât de autoare de simți?

De la spectacol la spectacol rolul proiecției video diferă, ceea ce face ca și celelalte coordonate să difere. Depinde de extrem de multe coordonate: text, spațiul în care se montează, viziunea regizorală. Iar eu mă simt mai mult sau mai puțin autoare în funcție de măsura mai mică sau mai mare în care mă reprezintă ceea ce lucrez pentru un spectacol. Sunt spectacole unde ceea ce am făcut îmi place mai mult decât ce am făcut pentru altele și viziuni regizorale care îmi plac mai mult decât altele, iar dacă viziunea regizorală se întâlnește cu a mea, mă simt ceva mai inspirată. Mă bucur că în general am avut norocul să lucrez cu oameni interesanți, cu care am făcut proiecte bune și care au înțeles că atunci când alegi să lucrezi cu proiecția video, trebuie să-i acorzi timp și energie, la fel ca în cazul lucrului cu actorul, pentru că sunt elemente care depind unele de altele și nu le poți dezvolta separat. Iar eu mă simt ceva mai autoare atunci când performez, adică atunci când proiecția video este făcută live și am libertatea de a mixa și deci, de a mai schimba pe parcurs, în funcție de ritmul colegilor actori sau de senzația pe care o am în sală.

Există vreo deosebire între dimensiunea video creată de tine pentru un spectacol teatral și aceeași dimensiune video, însă creată pentru o piesă muzicală?

Da, există o diferență majoră: în cazul muzicii, libertatea este mult mai mare, vizualul se poate schimba dramatic de la un concert la altul, fără a altera esența ideii de la care ai pornit, mesajul rămânând același, doar maniera de comunicare se schimbă, în funcție de starea generală, publicul cu care ai de-a face, momentele de improvizație care apar în muzică. În consecință, și sentimentul este mai intens decât în cazul unui spectacol de teatru, unde schimbările nu pot fi niciodată dramatice odată ce spectacolul s-a montat și totul a fost stabilit într-un anumit fel. Vorbim de senzații foarte diferite, așa că și premisele construcției video diferă de la un domeniu la altul.

Dacă am numărat bine, până acum ai colaborat exclusiv la proiecte de teatru independent. Este acesta, de fapt, un statement politic al artistei Cinty Ionescu?

Nu, nu este un statement politic, cred că orice scenă e bună și orice spațiu e bun, atâta timp cât poți să spui ce ai de spus unei audiențe. De altfel, nu am lucrat numai în teatrul independent, ci am colaborat și cu două teatre de stat în stagiunea trecută, spectacolele urmează să se reia și în toamnă. Este vorba de Omul hazardului în regia lui Cristi Juncu la Nottara, unde fac proiecția live, și de Târgoviște de jucărie de Peca Ștefan, în regia Anei Mărgineanu, la Teatrul Municipal Târgoviște, unde am făcut un video pentru Cortul Viselor, unul dintre cele 6 spații de joc ale acestui spectacol, gândit ca un experiential, un lounge pentru un singur spectator. Și la fiecare spectacol, numai 4 norocoși pot fi trași la sorți ca să ajungă în Cortul Viselor.

De altfel, cred că în teatrele de stat se pot face lucruri mult mai spectaculoase pe partea de proiecție video, atât datorită spațiilor mai generoase, cât și a facilităților tehnice care nu pot fi concurate, cel puțin momentan, în România, de către teatrele independente, care, în schimb, îți oferă o mult mai mare libertate de exprimare, cât și o mobilitate mai sporită.

În tot cazul, în visualurile create de tine, există un discurs politic extrem de tranșant, uneori chiar radical, cu o anumită sensibilitate pentru tema protestului, a revoltei sau chiar a revoluției. Când alți VJ, majoritatea, exprimă în imaginile create de ei sensibilități psihedelice și câmpii magnetice, tu ieși în stradă și exprimi ce ai de spus simplu, scurt și la obiect. De ce această despărțire de trend?

Cred că atunci când am început să mă ocup de VJ-ing mi s-a părut important și interesant să aduc în club preocupările mele pentru contextul social, politic sau economic în care mă aflam. Mereu mi s-a părut că VJ-ingul e tare pentru că poți să spui foarte multe lucruri fără a folosi (prea multe) cuvinte. Primele mele preocupări au fost legate de consumism, înainte de criza economică din 2008, iar clubul mi s-a părut spațiul ideal de comunicare. Apoi realitatea a devenit și mai dură, asta se simțea foarte intens mai ales în stradă, iar eu am decupat anumite senzații și le-am adus tot în club. Nu mi-am propus să procedez diferit, am urmat doar un sentiment pe care-l aveam. În plus, am avut câțiva ani de revoltă personală față de tot ce se întâmpla și o oarecare doză de încrâncenare în a protesta în felul meu, deși în multiple rânduri am fost sfătuită să mai renunț la imagini dure și să pun „acolo, niște imagini frumoase, colorate, că doar oamenii vin să se distreze, nu să se gândească la realitate”. În continuare cred că în România nu ne apărăm drepturile cu adevărat și nu prea stăm drepți pentru lucrurile pe care le gândim, speram că mai conving și alți oameni să-și asume și să-și exprime nemulțumirile față de sistem. Fapte, nu vorbe, zic…

La ce lucrezi acum? Când ne inviți la Eclectique Telescope?

Acum lucrez la mai multe proiecte în același timp. Reîncepe stagiunea, așa că voi relua spectacolele pentru care fac live: Nils’ Fucked Up Day, Copii răi, Faceți loc! la Teatrul Luni de la Green Hours și Omul Hazardului la Nottara. Apoi mai am câteva zile la Târgoviște pentru Târgoviște de jucărie, care este una dintre cele mai interesante propuneri teatrale la care am lucrat până acum (la numai o oră de București!!!). În octombrie urmează să plecăm cu Copii Răi în Germania și în tot acest timp filmez pentru un proiect de club la New York pe care-l pregătesc pentru primăvara 2012, cu sprijinul Institutului Cultural Român de acolo.

Eclectique Telescope este momentan în stand-by, însă îi va veni rândul la un moment dat 🙂

Mulțumesc!

Io mersi!

Interviu publicat în revista Art Act, nr. 131, 2 Septembrie 2011

Advertisements

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s