Serghei Roganov, „Colapsul URSS: o moarte absolută?”


de Serghei Roganov

Lumea a început să extragă, parcă fără tragere de inimă, concluziile de după cei douăzeci de ani de la prăbușirea URSS-ului, superputerea comunismului care a marcat o cotitură în istoria secolului XX. August 1991 este rememorat fără prea mare tam-tam și euforie atât în Rusia, cât și în Occident. Centrele și instituțiile academice abia dacă mai suportă, mai mult din lene, unele conferințe cu tema „20 de ani fără URSS”, laolaltă cu alte subiecte de mâna a doua sau chiar de mâna a treia, care nu sunt altceva decât niște preocupări răsuflate de presă. Mass-media rusă adună memorii, amintiri ale martorilor, interviuri cu protagoniștii vremii, însă toată această polifonie spartă amintește mai degrabă de secvențele unui film mut, din care au fost scoase intertitlurile, în timp ce pianiștii nu reușesc să găsească semitonul potrivit.

Prăbușirea comunismului a încetat să mai fie un reper epocal, colapsul URSS-ului nu mai definește nimic și nici nu mai poate determina ceva. Ceea ce a părut a fi o victorie de netăgăduit în epoca Războiului Rece, a lumii libertății asupra lumii totalitarismului, a devenit unul din nenumăratele evenimente ale lungului șir de prăbușiri epocale ale vechii ordini de pe planetă, mai exact din America și Europa, adică în istoria acelor popoare și culturi care până recent se puteau autonumi dezvoltate și civilizate.

Trăim cu toții într-o lume care nu mai există.

Nu există o Patrie a Sovietelor, iar acest lucru nu mai șochează astăzi pe nimeni. Într-o lume a globalizării, a „îmbătrânirii sociale”, a lui 9/11, a războaielor din Irak, a Uniunii Europene, a terorismului internațional, a crizei financiare mondiale, a fluxurilor gigantice de emigranți, a revoluțiilor arabe, a lui Julian Assange și Anders Breivik, a prăbușirii multiculturalismului din Europa și a revoltelor în masă din Londra, nu mai există un loc adecvat pentru august 1991. Într-o lume a celor mai noi tehnologii de comunicare, colapsul fostelor forme esențiale ale culturii – literatura, cinemaul, jurnalismul, industria editorială, a revistelor și ziarelor tipărite, nu mai pot fi găsite nici cuvintele potrivite, nici modelele adecvate de analiză a ceea ce s-a petrecut în spațiul postsovietic și în fostul lagăr socialist al țărilor Europei.

Lumea este dezamăgită profund nu doar de viața de după moartea comunismului de pe o întindere de 1/6 din uscat, dar și de propriul comportament.

Ce sens mai are să ne întoarcem înapoi la momentul prăbușirii URSS-ului? Nici un sens.

Nici un sens, dacă nu ar fi existat un mare „dar” pentru Rusia însăși. Nici una din fostele țări socialiste nu se poate lăuda cu atâtea cuceriri la nivel economic și politic, dar și la nivelul culturii contemporane, a autoorganizării în interiorul oricărei comunități interne. Simbolica tăcere sepulcrală a fostelor țări comuniste, în primul rând a Rusiei, defularea isterică a agresiunilor și tensiunilor interne spun un singur lucru: că șocul brusc al conștiinței colective s-a retras, făcând loc unei paradoxale conștientizări a nimicului absolut.

Muțenia Rusiei postsovietice și discursul inevitabil psihotic al puterii și societății au nevoie acum de un alt fel de întoarcere la evenimentele anului 1991. Abia din acest punct încolo poate începe analiza modelelor evenimențiale, a modelelor decalajului istoric absolut, cu ajutorul cărora ne putem înțelege pe noi, cei de astăzi, și procesele noii istorii de după „prăbușirea” lumii socialiste.

O „revoluție” pentru libertate sau „colaps”?

Până nu demult, atât în spațiul postsovietic, cât și în Europa, dominantă era paradigma tranzitologiei, urmașa epocii unei lumi în alb-negru și a unui război rece într-o lume bipolară. Așa cum pe bună dreptate a remarcat Stephen Cohen[1], tranzitologia în anii ’90 era dogmă și mergea mână în mână cu psihoza în masă a privatizărilor postsovietice.

„Cad lanțurile grele”[2] de pe umerii popoarelor, care conform sondajelor încă mai suferă de „groaza” autoritarismului și care se află în posesia unei avangarde a elitei „liberale” intelectuale și politice, apostolii epocii sfârșitului ideologiei, care pot trece drept detonatori ai colapsului autoritarismului și împreună cu popoarele jubilânde să pășească în cabinele raiului liberal-democratic, în pofida nivelului de dezvoltare a economiei și a infrastructurii. Pentru adevăratul respect al drepturilor omului există o terapie de șoc, aceeași care și-a dorit atât de mult să transforme lumea bipolară formată din SUA – URSS.

Dar în prezent, până și tranzitologia a ajuns la capătul puterilor, s-a încheiat cu o prăbușire de pe urmele căreia a încercat fără succes să „vindece” nu doar țările postsocialiste, ci și pe cele postcoloniale. E adevărat că știința academică a SUA protestează acum împotriva acuzelor de miopie și limitare, justificându-se față de sine și față de lume, tot așa cum se autojustifica, punct cu punct, comunitatea sovietică a culturii lui „istmata” și „diamata”[3].

Însă istoria aventurilor tranzitologiei și ale reformelor liberale din Rusia anilor ’90-2000 e o discuție aparte, să ne mulțumim deocamdată cu un fapt simplu: impasul tranzitologiei și al liberalismului rus de la mijlocul anilor 2000 a devenit un loc comun în analiza și în știința occidentală, la fel ca și prăbușirea neînțeleasă încă a socialismului.

Evenimentele din URSS și din lagărul socialismului au intrat sub incidența unei avalanșe a defalcării, a prăbușirii, a ciocnirii sistemelor cu sistemele, laolaltă cu toți proorocii, divinatorii și ghicitorii în bobi, ce nu pot fi supuse nici logicii raționale, nici controlului, nici analizei și nici prognozei.

A fost o nereușită râvnă spre glorie, adică spre libertate? O „revoluție”, sufocată de moștenirea grea a gulagului, în capul studenților din capitală? „Transition” sau „Transformation”, „tranziție” sau „transformare”? Spre democrație sau către un nou autoritarism? Sau acesta e vectorul de mișcare a postsocialismului într-o știință occidentală (politologie, filozofie politică ș.a.m.d.) necunoscută? În orice caz, multclamata „tranziție” trebuie abordată astăzi cu rezerve foarte grave. Mai bine renunțăm cu totul la paradigma mesianică a biruinței comunismului ori capitalismului pe tot globul pământesc.

Sau prăbușirea comunismului este totuși un regres pur și simplu, o cădere în trecutul istoriei? În acest caz, Michal Burawoy[4] are dreptate – modelele de analiză a postsocialismului sunt în esență „deficitare”, propunând pentru analiză, spre exemplu, ca Rusia să recurgă la modelul societății feudale.

Iar în timp ce gândirea liberală rusă turbează și blestemă, experții occidentali fie își dezleagă mâinile, fie preferă să păstreze tăcerea. Până și Ungaria, o republică atât de exemplară, speranța tranzitologiei anilor ’90, a „nimerit” sub călcâiul „orbanizării” – Viktor Orbán, prim-ministrul cu vederi de dreapta, stă gata să-și mâne poporul după scenariul chinez, cât despre destrăbălările antisemitismului, parcă n-ar dori să vorbească nici dreapta ungară, dar nici aceea din întreg spațiul postsocialist.

Zeci, sute, mii de articole, cărți, documente, rapoarte, antologii, și cu toate acestea, savanții și experții ruși, dar și cei occidentali, nu se pot lăuda cu nimic concret.

Putem da vina pe slaba conștiință înrobită / servilă sau pe „blestematul” popor rusesc, putem umple de blesteme puterea sau chiar pe Vladimir Putin, care a devenit simbolul psihozei în masă, sau și una, și alta, dar: oricât de mult ar învinui poporul opoziția, verticala puterii, societatea în sine reprezintă un organism necontrolabil, inflexibil în autoorganizare, dezbinat în mii de „verticale”.

Generațiile postsovietice fie dau din mână a lehamite, fie privesc indiferent de pe margine, fie aleargă unde văd cu ochii. Nici una din sferele de activitate publică nu se poate lăuda cu o structură solidă, cu scopuri clare și precise, care să poată fi puse în practică. Și chiar dacă, să zicem, există vreo formă de organizare ce aduce a amestecătură, a salată de scopuri și sarcini, fără nici o reprezentare a mijloacelor de punere în practică, atunci aceasta e fie o grupare / comunitate cu sferă de influență limitată, fie membrii grupării încă nu și-au dat seama că nu pot realiza, de fapt, nimic, chiar și punând controlul, prin metode fantastice, asupra oricărui nivel instituțional al puterii. Conștiința de masă subzistă prin „luptele” grupărilor artistice, prin creațiile a mii de autori îndoielnici, prin zeci și sute de premii ale organizațiilor și inițiativelor pe jumătate moarte.

Fragmentaritatea „societății” este o realitate, evidentă pentru toată lumea. „Fantoma mahnovșinei bântuie pe toată întinderea Rusiei”[5]. Nimeni nu îndrăznește să nege acest fapt, deliciile intelectuale, agerimea spiritului, erudiția beau-monde-ului din capitală, nimeni nu vorbește despre abundența institutelor nu numai politice, dar și al oricărei altei culturi. Intelectualii și experții ruși s-au răspândit prin tot felul de rețele, prin diverse grupuri, cercuri, comunități, își dedică timpul bloggingului și commenturilor, și deloc îngrijorării pentru vindecarea propriei impotențe-de-a-acționa. Oricât s-ar baza intelectualii pe conexiunile lor orizontale în societate, pe modelul susținerii reciproce, al câștigului reciproc și al înțelegerii reciproce în grupuri individuale ori la indivizi pur și simplu, oricât ar tinde la unison spre teoriile „lucrurilor mici”[6], rămâne un fapt adevărat: în felul acesta pot fi organizate comunitățile în taiga sau în Goa sau / și create rețelele sociale online, dar nu și instituțiile puterii de stat, ale politicii sau culturii.

Ireversibila dezintegrare a URSS, irevocabila fragmentare a societății, corupția omniprezent copleșitoare, stagnarea instituțiilor de educație, știință și cultură, emigrarea în masă, exodul de creiere, devalizarea bugetului, a resurselor naturale și culturale, în decurs de numai 20 de ani, incapacitatea poporului, a societății și a puterii de a se autoorganiza eficient, avansează un diagnostic unic pentru anul 1991: colapsul social.

În mod paradoxal, singurul model care nu a beneficiat de o atenție necesară în perioada vastelor dezbateri despre URSS este modelul „colapsului”, defalcarea istorică absolută în spațiu-timp a anului 1991. Dificultatea analizei acestui model constă în faptul că nici o comunitate sau grup academic nu poate scăpa de conceptul real ori simbolic al „dispariției”: nici dreapta, nici stânga; nici „elita”, nici „masele”; nici opoziția și nici puterea. Nu există un punct în continuumul social al dispariției, în care să se poată despărți de colaps și privi „societatea” dintr-o parte.

Dar ce se poate spune despre colaps?

Spre exemplu, cunoaștem din istorie câte ceva despre colapsul civilizației Maia sau al Romei Antice. Astăzi cunoaștem încercările neîndemânatice ale Fondului Internațional pentru Pace de a vehicula modelul collapsed – failed – weak states al statelor din lumea a treia. Până și autorul Robert Rotberg, președintele FIP, se pierde în metafore, atunci când încearcă să ofere o descriere a colapsului: „Colaps – o treaptă rară și urgentă a unui stat inapt pentru muncă… Este o expresie geografică, o gaură neagră în care nimerește până la urmă tot ce e politic. Este o energie întunecată, chiar dacă forțele entropiei… creează un anume simulacru al ordinii, furnizând «grația» politică locuitorilor săi (deja non-cetățeni) prin limbă, asemănări etnice și / sau prin granițe.”

Colapsul URSS este un caz de deces care nu se potrivește cu nici una din schemele existente, iar acesta e un fapt general acceptat, dar o teorie coerentă / un model al colapsului nu există nici până astăzi. Nu este vorba despre cauzele care duc inevitabil la prăbușire, ci despre modelele eficiente, în structura societății însăși din momentul colapsului.

Singurul lucru care ne dezvăluie taina propriei dispariții este istoria recentă a Rusiei. Colapsul sau dispariția bruscă și fulgerătoare a statului, societății, poporului, fără nici cea mai mică intervenție militară, prin aproprierea unor resurse naturale gigantice, a rezervelor strategice, a economiei, a înarmării și a potențialului nuclear. Dispariția superputerii URSS în cele câteva luni este o experiență total necunoscută istoriei contemporane. Însă o întoarcere astăzi către anul 1991, după 20 de ani, constituie o posibilitate de a diagnostica starea actuală a lucrurilor. Oricât s-ar strădui experții de toate culorile, personalitățile publice și politice, să-și justifice atât propria existență, cât și „evoluția” Rusiei, diagnosticul societății contemporane e simplu: inapetență fatală a conștientizării realei, autenticei, vieți efective.

Fantomele comunismului, la fel ca fantomele mahnovșinei sau mai știu eu care alte „duhuri”, se hrănesc astăzi din trupul fantomelor resurecției. E oare cu putință o minune? Există oare o „apă vie”, creată în diverse proporții dintr-un amestec de „comunitate socială”, „drepturi ale omului”, piață liberală, drepturi internaționale, texte de Umberto Eco și oricare alte chestii civilizate, care vor readuce la viață cât ai clipi din ochi societatea, grupurile sociale fărâmițate și Rusia însăși?

Nu. Trauma colectivă a anului 1991 este ireversibilă, ca orice altă moarte. La baza ei se află dispariția „absolutismului cotidian, adică un sistem neobiectiv de convingeri, care ne ajută să existăm în această lume” (Robert. D. Stolorow). Aceasta echivalează cu distrugerea „reprezentării naive” a societății / poporului, partea ascunsă a icebergului istoric, colapsul URSS ori alte cuvinte asemănătoare, care înseamnă, de fapt, moartea ireversibilă a conștiinței colective și a societății însăși.

De la metaforă la model, de la colaps la modele sociale – aceasta e ultima strategie de gândire și acțiune, nu doar în raport cu moartea / colapsul URSS, ci, în primul rând, în raport cu adevărata realitate a trecutului, adică definitiv pierduta abilitate de comunicare constructivă și acțiune comună a generațiilor postsovietice. În relații cu ele însele, pentru ele însele.

Nu are sens să inventăm rețete ale „reînvierii”. Singurul lucru care deschide viitorul anilor 2011-2012 nu este dansul macabru al campaniilor electorale, ci schimbarea singulară a paradigmelor generațiilor născute în epoci absolut diferite. Astăzi generațiile Next Russia, private de experiența colapsului și a traumei colective, intră în viața activă. Încă puțin și paradigma „cetățenilor” sovietici / postsovietici ai anilor ’70-’80 va pieri pur și simplu, undeva pe la marginea drumului istoric.

Dar aceasta e o cu totul altă discuție.

Ultima destinație, fără reînviere și speranță în viitor, este ceea ce provoacă astăzi fiori reci ca gheața pe șira spinării fostelor generații sovietice.

Asta e ceea ce va rămâne de pe urma lor, milioane de umbre, zbătându-se neputincioase în avântul fantomatic al creării umbrei propriilor iluzii și aruncându-se isteric asupra umbrelor mântuitoare ale uitării.

Punct.

Traducere publicată în revista CriticAtac, ediția din 29 august 2011


[1] Cunoscutul profesor american, expert pe subiectul Rusiei, a fost unul din prietenii apropiați și bun consilier al lui Mihail Gorbaciov (n. r. Ciastnîi Korrespondent).

[2] Al 15-lea vers din poezia lui Pușkin, „Vo glubine sibirskih rud…”  [„În adâncul minelor siberiene…”] (1827) (n. tr.).

[3] Istmata, diamata – celebrele acronime pentru „materialismul istoric” și „materialismul dialectic”, figură lingvistică dragă metodiștilor staliniști.

[4] Președintele Asociației Internaționale a Sociologilor, California, Berkeley (n.r. CK).

[5] Citat din Andrei Loșak, Gosudarstvo vs. Liudi [Stat vs. Oameni], articol publicat la rubrica Zakorotilo [Scurtcircuit], de pe OpenSpace.ru, ediția din 05.03.2010. Mahnovșina – mișcarea anarhistă din timpul războiului civil din Ucraina (1918), care promova, sub conducerea lui Nestor Ivanovici Mahno, ideologia micii burghezii.

[6] Teorii „malîh del” – concept pesimist împrumutat din vocabularul adversarilor politici ai eserilor, la sfârșitul secolului al XIX-lea, și lansat în anii ’80 ai secolului XX de către intelighenția sovietică de orientare liberală și religioasă, care propovăduia acțiunea prin lucruri mărunte și progresul cu pași mici, în opoziție cu optimismul colectiv al anilor ’60 ai URSS.

Advertisements

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s