Ierburi de leac


O lucrare de Mariana Gheorghiu-Bădeni este ca o proză de Mihail Sadoveanu. Nu bătrânicioasă și uncool, cum ar sări în sus ca să exclame postmodernii, dar nici pășunistă și prăfuit-semănătoristă, cum n-ar pregeta să eticheteze noii istorici ai artei literare, ci, ca să-l parafrazăm pe G. Călinescu, este asemenea unui livresc butoi cu miere, din care trebuie să guști câte o linguriță, căci altfel ți se face rău. Așa este și expoziția Ierburi de leac a Marianei Gheorghiu-Bădeni, deschisă pe 7 iulie în Sala „Irina Nicolau” de la Muzeul Țăranului Român și curatoriată de Aurelia Mocanu.

Dar lăsând gluma la o parte, expoziția se prezintă ca o megainstalație etnobotanică de forme cu aluzii esoteric-rurale, de covor țărănesc și cojoc ciobănesc, de zestre de mireasă care-și așteaptă ursitul la poartă sau și-l ghicește-n gura de răcoare a fântânii cu cumpănă ori în noaptea de Sânziene, de blestem și descântec ce dezleagă ori de viflaim încleștat, reactivând în memoria vizitatorului / vizitatoarei un univers infantil de basm, împânzit de superstiții și eresuri. Lipsesc doar balaurii, jivinele psihopompe și păsările metalice cu virtuți de măiastră, scoțând pe gură flăcări ori sunete ascuțite din epoci antedeluviene, în contrast evident cu dimensiunea filiformă și diafană a fibrelor și asamblajelor de pânză, frunze și mohor a lucrărilor.

Însă în pofida materialului de lucru, care este unul eminamente arhaic, și în pofida spațiului oarecum tautologic în care au fost expuse, MȚR formând el însuși o topologie de investigare și expunere a dimensiunilor agrestului, rusticului și ruralului, lucrările Marianei Gheorghiu-Bădeni sunt de o noutate a expresiei strivitoare prin formă și deconcertantă prin ceea ce afirmă. Strivitoare prin formă, întrucât, să spun așa, n-aș fi crezut, never ever, că înafară de Vasile Rață, mai poate exista cineva în ziua de azi care să-și exprime arta servindu-se de o materie atât de fragilă, efemeră și perisabilă cum sunt erbaceele ori gramineele, ele însele aflate pe cale de dispariție din imaginarul nostru colectiv (doinele contemporane nu mai încep cu „Frunză verde de mohor”, ci cu „Mi-am luat mașină nouă…”). Și deconcertantă prin ceea ce afirmă, pentru că discursul expozițional, deductibil și din titulatura lucrărilor – Cădelniță (niște colaci de fân), Scrisori medievale (flori din plasă de sârmă cvasiinvizibilă), apoi Satul, Otava, Cununa, Vatra, Potirele, Roata vieții, toate aceste predicate se revendică din straturile tribal-blajine ale limbajului, în care a numi, a da nume, a boteza înseamnă totodată a cunoaște.

Ar mai trebui subliniată apoi cea de-a treia dimensiune a expoziției, inexistentă până acum în expozițiile contemporane cu care ne-am obișnuit, și anume dimensiunea olfactivă a Ierburilor de leac. Prea puțin speculată în arta contemporană sau în artă în genere, dimensiunea olfactivă a obiectului, integrată coerent în structura instalației, poate avea o funcție de cunoaștere la fel de puternică precum cea auditivă ori chiar vizuală. Singura diferență față de celelalte simțuri cărora li se adresează expresia operei de artă, auzul, văzul sau tactilul, simțul olfactiv prezintă până în acest moment dezavantajul lipsei de opțiune. Dacă nu mai vrei sau nu mai poți să vezi, întorci privirea, dacă nu mai vrei să auzi ori să asculți, dai căștile jos sau ieși din galerie, dacă nu mai vrei să atingi, ridici mâna, piciorul ș.cl. În schimb, dacă nu mai vrei să miroși, ce faci? Cum îți protejezi publicul de lipsa de opțiune a simțului olfactiv? Nicicum. Fie parcurge opera de artă până la capăt, fie părăsește spațiul de expunere olfactivă.

În cazul expoziției Marianei Gheorghiu-Bădeni, motivația receptării olfactive a operei de artă poate fi decriptată, iarăși, din titlul expoziției: Ierburi de leac. Forma și conținutul în care ne este livrată opera este aceea a ierburilor, a vegetalului și organicului, o temă cât se poate de actuală, mai ales dacă ne gândim la șamanismul turistic al plantelor psihotrope, investigat, de curând, nu-i așa, inclusiv la Galeria UNA; iar funcția operei este una terapeutică, de vindecare.

De leac, de vindecare împotriva a ce? Aici artista se dă la o parte și face loc publicului, lăsându-i în grijă un imperiu al posibilităților de interpretare. Un imperiu deopotrivă atractiv, hipnotic, prin rezervele imaginare pe care le reactivează, dar și înfricoșător, prin resursele socio-culturale pe care le poate da la iveală.

Mariana Gheorghiu-Bădeni, Ierburi de leac, Arta fibrei, Instalație, Asamblaje, Obiect, Curatoare: Aurelia Mocanu, Iulie 2011, Sala „Irina Nicolau”, Muzeul Țăranului Român, București.

articol publicat in revista ArtAct, Nr. 126 / 13 Iulie, 2011

Advertisements

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s