Diavolul este politic corect


Cine a spus că astăzi nu se mai scriu distopii? Iacob Kohner e un bărbat în vârstă de 40 de ani, care-și petrece viața între blogul său și clipurile publicitare la fast-food, în care se lasă filmat pentru a câștiga un ban cu care să-și plătească internetul. Pe blog se ceartă cu Vik pe tot felul de teme grave (fericire, sinucidere, moarte), pe messenger discută cu Turbo 2222 sau cu Barac Obama și, din când în când, își vizitează mama, Roza Kohner, la azilul de bătrâni Euthanasius, acolo unde ajung toți bătrânii din orașul lui Iacob, după vârsta de 60 de ani, așteptând să li se aplice legea nr. 182/110. Aceasta este, de fapt, legea eutanasiei, promulgată pe vremea când mama lui Iacob avea 25 de ani și care prevedea „întreruperea funcțiilor fizice la persoanele devenite inapte pentru viața socială” la vârsta de 65 de ani. La jumătate de an de la promulgarea legii, este introdusă taxa pentru al doilea copil, apoi legea dreptului la urmași. Deși Raul, fratele mai mare al lui Iacob, are acest drept, el renunță al el contra celor 100 000 de euro și emigrează în Israel unde îl cunoaște pe Garik, viitorul amant. Iacob este, în consecință, castrat prin decret de stat.

Ce sunt toate astea? Unde are loc povestea asta? În capul cărui George Orwell contemporan?

Ziua în care Iacob este înștiințat să se prezinte la Primărie pentru a ridica urna cu cenușa mamei sale, contra taxei de incinerare de 35 de euro, este momentul care inaugurează povestea din romanul lui Savatie Baștovoi, Diavolul este politic corect (Cathisma, 2010). Pe drum se dovedește că taximetristul Alexandru, care trebuia să-l ducă pe Iacob la Primărie, nu este nimeni altul decât Vik de pe blog. Întors acasă, Iacob primește prin curier moștenirea lăsată de mama sa, o Biblie. „Iacob Kohner auzise de Biblie așa cum auzise de piramidele egiptene, de Turnul Eiffel și Zidul Chinezesc, dar fără să le vadă vreodată”, spune autorul. Mai departe, lucrurile o iau razna în acest oraș al viitorului, imaginat de Savatie Baștovoi. Creatorul Legii nr. 182/110, actualul Prim-ministru care se află în campanie, pregătindu-se pentru al doilea mandat consecutiv, își dă duhul pe scena publică din piața orașului, i se-mpute hoitul și în jurul lui încep să roiască muștele. O duhoare de nesuportat se împrăștie în jurul cadavrului. Povestea se repetă și pe insula secretă din apropierea orașului, în care marii politicieni ai lumii au instituit un soi de paradis al bătrânilor, pentru a se retrage după ce împlinesc vârsta fatidică. Cadavrele lorzilor plesnesc ca bondarii pe plita încinsă, emanând duhori ce se abat apocaliptic asupra orașului. Mașini salubrizatoare parfumează orașul cu soluții depozitate în cisterne. Pe monitoarele localnicilor apare scris în diverse limbi „a sosit sfârșitul lumii”, iar computerele încep să intoneze Hava nagilea… Cardurile bancare sunt blocate, granițele statale închise, televizoarele încep să transmită în direct știri cu mișcări de stradă, proteste, morți și răniți. Guvernul rade de pe fața pământului jumătate din populația țării, alegându-se cu o masă enormă de copii orfani, „vestitorii lumii noi”, care sunt puși sub îngrijirea statului. Orașul lui Iacob e în reconstrucție. Iacob se retrage în casa lui Vik / Alexandru de la periferia orașului, unde acesta locuiește cu maică-sa în vârstă de 75 de ani, merge la biserică, află că Părintele Ioan, cel de la care moștenise și mama lui, Roza, la rândul ei, Biblia, slujise la acea biserică, îl cunoaște pe Preasfințitul, se împărtășește, se botează, devine preot. Adus la azil la vârsta de 63 de ani, Iacob, o mărturisesc după aceea bătrânii de la Euthanasius, nu moare, ci „zboară la cer”, în timp ce fratele acestuia, Raul, împreună cu Garik, mor sub un pod, neștiuți de nimeni, duși apoi la crematoriu și incinerați, fără a li se stabili măcar identitatea.

Un roman controversat, fără îndoială. Înafară de biserică, din el nu iese nimeni neșifonat. Avem doi adversari-sinecdocă, guvernul și biserica, iar oamenii trebuie să aleagă între ei, trebuie să decidă cui să-și închine încrederea, pentru că, în ultimă instanță, face cu ochiul Savatie Baștovoi, în ambele cazuri e vorba de religie și de ambiguitatea conceptului de credință. A fi sau a nu fi politic corecți? „Nu mai cred pe nimeni – spune Vik / Alexandru când mulțimea iese în stradă, după anunțarea la știri a virusului apocaliptic – Au mai făcut aceeași farsă în 2012. Și atunci a murit o grămadă de lume doar de frica sfârșitului lumii. Nu-mi vine să cred că oamenii au devenit atât de ușor de manipulat. Câteodată am impresia că, dacă cineva ar ordona să sărim de la balcoane, jumătate din omenire ar sări.” Și-atunci ce facem? Mergem la biserică, răspunde autorul. Ne rugăm, ne-mpărtășim și ne-nchinăm lui Dumnezeu. Cel puțin, asta va face Iacob Kohner, împreună cu un alt personaj interesant din carte, Narcis, pe care Iacob îl întâlnește într-un parc din oraș, chiar înainte de a începe demolările și refacerea urbană, și care-și va înscena moartea la 65 de ani pentru a se putea retrage și el la biserica de la marginea orașului.

Ieromonah el însuși, autorul romanului Diavolul este politic corect nu pare să-și fi bătut prea mult capul să imagineze o altă soluție, un deznodământ ceva mai laic. Dihotomia pare explicită, dacă diavolul este politic corect, atunci Dumnezeu este incorect politic, deci trebuie să fim incorecți politic, cu atât mai mult cu cât corectitudinea politică în curs ne omoară pe capete, prin lege. Cu toate acestea, povestea este departe de a reclama cititorului ortodoxismul fundamentalist pe care îl acuza William Totok într-o cronică radiofonică de pe RFI, ea se îndreaptă expres și critic împotriva „profețiilor” filozofului Bertrand Russel și ale directorului Băncii Centrale Europene, Jacques Attali. E clar, la fel precum în Ortodoxia pentru postmoderniști (2007) sau Nebunul (2008), și în acest volum Savatie Baștovoi face PR pentru religia ortodoxă, dar nu atât pentru biserica ortodoxă în sine, cât pentru taina credinței, simulată într-un context socio-politic distopic nu prea îndepărtat de lumea în care trăim. Corectitudine față de cine, par a se întreba personajele lui Baștovoi.

Însă literar vorbind și din punct de vedere estetic, dacă vreți, dar nu chiar așa de estetic totuși, distopia creată de Ieromonahul Savatie Baștovoi în acest roman propune faptele prea în alb și negru, cu singurul avantaj că autorul ne lasă portița deschisă, iar construcția poveștii nu este chiar ca la Hollywood. E adevărat, politicienii își primesc ceea ce merită, o moarte respingătoare demnă de toată panoplia personajelor dictatoriale, ni se face milă de bieții muritori de rând și la o dată fixă, dar până la urmă Legea nr. 182/110 nu e abolită. Așadar, diferența dintre Diavolul este politic corect și o telenovelă mai cu moț, este că în roman băieții buni nu-i înving pe băieții răi, dar, ne dă de înțeles autorul, i-ar putea învinge dacă. În continuare, depinde ce urmează după acest „dacă”. Dacă urmează citate din Evanghelia după Ioan, atunci romanul intră în categoria scrierilor propagandistice, însă dacă urmează altceva, orice, același roman intră sub jurisdicția esteticii și a istoriei literare. Iar opțiunea literară a lui Savatie Baștovoi este ca în finalul cărții să-și pună protagonistul să buchisească din Biblie, din Evanghelia după Ioan, cu tot cu notele de subsol care să ne indice capitolul și versetul. Estetica va ingurgita cu greu acele note de subsol, căci convenția narativă este inevitabil spartă. Și n-ar fi nimic deranjant în asta, dar prin ele cititorul e alungat cam fără maniere de pe tărâmul literaturii și somat să citească o altă carte, Biblia.

Dar asta nu ne împiedică să găsim în roman și pasaje literare extrem de savuroase, aducătoare de satisfacții estetice de înaltă rezonanță, cum este această descriere seacă a reacției oamenilor politici în momentul când insula secretă a bătrânilor fu dată de gol: „Deși toți demnitarii statului susțineau că nu știau nimic despre existența misteriosului oraș al bătrânilor, clădirile și toate bunurile din insulă au fost confiscate de stat. Ministrul Turismului a declarat că insula va fi transformată în obiectiv turistic, iar unii politicieni susțineau că acele clădiri ar trebui transformate în școli și universități. Alții considerau că insula e cel mai potrivit loc pentru a deschide sanatorii gratuite.”. Asemenea mostre de deconstrucție cinică sistematică a clișeelor conținute într-un discurs politic de orice factură există la tot pasul în Diavolul este politic corect.

Una peste alta însă, experimentul literar – căci asta e, cred, singura formulă care salvează romanul de la propagandă – merită gustat, căci experiența lecturii acestei cărți face toți banii, în plus, cum provocator se afirmă chiar în prezentarea de pe coperta a IV-a, Diavolul este politic corect este o carte „care se citește mai ușor decât ai privi un film”.

Ieromonah Savatie Baștovoi, Diavolul este politic corect, roman, Editura Cathisma, [Seria de proză], [București], [2010], 190 p.

articol publicat în revista Observator cultural, Nr. 578 din 10.06.2011

One response to “Diavolul este politic corect

  1. Pingback: Diavolul este politic corect « Blog de biblioteconomie şi ştiinţa informării·

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s