Libertatea este în pericol. Democrația are câteva șanse de supraviețuire, de Boris Kagarlițkii


Se poate ca viitorii istorici să aprecieze începutul secolului al XXI-lea ca fiind o epocă a autoamăgirii și iluziei, asemănătoare în foarte multe privințe cu începutul veacului XX, când opinia publică era absolut convinsă de stabilitatea mondială, de triumful umanității și de valorile europene ale Iluminismului. După el au urmat două războaie mondiale, revoluții însoțite de războaie civile, orânduiri totalitare și explozii de bombe atomice.

Începutul secolului al XXI-lea nu se caracterizează nici pe departe ca un veac al credinței în umanism și în valorile Iluminismului, acestea par naive din perspectiva conștiinței dominante (atât a maselor, cât și a elitelor). Specifică pentru epoca noastră este convingerea, nu mai puțin profundă, a triumfului iminent al ordinii globale și a extinderii ubicue a pieței libere. Până și numeroșii critici ai acestei ordini și adversari ai stihiilor pieței libere au adoptat la începutul anilor 2000 opinia că această evoluție este una ireversibilă și inevitabilă. Chiar și criza ecologică, amenințând să pună sub semnul întrebării temelia civilizației noastre, a fost percepută ca ceva îndepărtat și de circumstanță, despre care trebuie să ne amintim mai degrabă ca de o problemă morală și nu ca de un semn de alarmă cât se poate de real. Răspunsuri nesatisfăcătoare pot constitui fie utopiile frumoase, în contrast de efect cu vulgaritatea lumii burgheze, fie diversele planuri de rafinare democratică a societății, prin îndreptarea și „însușirea” de către popor a noii realități social-economice globale. În sfârșit, o variantă utopică periferică, atât de la modă în Rusia, este și utopia unui despotism național rafinat, care amesteca necesitățile ordinii burgheze cu un patriotism profund și cu o grijă părintească pentru cei „neputincioși”, care pot fi îndopați sau căsăpiți, dar neapărat în acord cu tradiția istorică.

Ordinea socială și politică de astăzi a luat naștere în anii ’80, chiar dacă atunci nici măcar cei care erau de parte schimbării n-au conștientizat, poate, adevăratele ei proporții la scară globală. Degradarea accentuată a blocului sovietic a dus treptat la transformarea lumii bipolare, divizată în funcție de două sisteme, într-o ordine mondială unipolară, în care domnește capitalismul absolut. Burghezia occidentală și-a dat seama că a început să câștige războiul rece încă pe la începutul anilor ’70. Aceste schimbări globale nu s-au petrecut fără urmări în sânul societății Occidentului, când „moda de stânga” de la sfârșitul anilor ’60, începutul anilor ’70 a fost înlocuită de un curent neoconservator și neoliberal. Tendințele ideologice reflectă procesul schimbărilor care au loc la un nivel mult mai profund. Statul social este expus unui demontaj treptat, însă metodic.

Starea predominantă din societatea de la începutul secolului al XXI-lea poate fi caracterizată foarte bine cu expresia lui Christopher Lash, de „revoltă a elitelor”. Procesul acesta se lovește în permanență de împotrivirea maselor, el încetinește periodic și în unele țări chiar ia o întorsătură în sens invers, însă la nivel global își croiește drumul în mod constant. Dereglările care au loc exonerează marile concernuri de controlul statului, ceea ce duce la o lipsă totală de responsabilitate nu doar în relația lor cu funcționarii, dar și în relația cu cetățenii. Probleme care înainte erau considerate social-politice și reveneau dezbaterii din cadrul organelor reprezentative ale puterii, se transformă, pe măsura dezvoltării privatizării, în sferă a „economiei pure” și sunt evacuate complet de sub jurisdicția Reprezentanților Poporului. Ceea ce înainte putea fi decis prin vot, acum e lăsat la mila „mâinii nevăzute a pieței”. Dar în practică, se-nțelege, deciziile sunt luate nu de vreo „mână nevăzută”, ci de oameni cât se poate de reali, poziționați la conducerea marilor companii, însă despovărați de orice fel de responsabilitate în relația lor cu cetățeanul. În esență, ceea ce vedem este conservarea și menținerea verticalei birocratice a controlului și puterii, însă acum deposedată de cea mai mare parte a elementelor sale democratice.

Locul responsabilității sociale este preluat, în cel mai bun caz, de „transparența” comercială, care presupune accesul la informație, dar nu al tuturor oamenilor, ci exclusiv al persoanelor interesate – acționari, parteneri de afaceri ș.a.m.d. La rândul său, în calitate de subiect al adoptării deciziilor economice, cetățeanul este înlăturat de către acționar. Ideologia democrației capitalului presupune transformarea tuturor sau aproape a tuturor în acționari, parteneri de afaceri sau investitori, ceea ce în perspectivă – cel puțin în Occident – duce la un soi de cultură a pseudo-cetățeniei corporative. Prin fonduri de pensie, investiții private, cumpărare de acțiuni și obligațiuni, cetățeanul se leagă de lumea corporativă prin mii de fire invizibile, chiar dacă, în același moment, realizează că noua lui legătură cu corporațiile nu e conformă cu principiile sale, iar practica acesteia nu are nimic în comun cu fosta legătură socială între sine și statul democratic. Principiul democratic presupunea simplitate, onestitate și egalitate. Cea mai mare parte a procedurilor era directă – alegeri, referendumuri, dezbateri publice. Chiar și atunci când democrația reprezentativă prevedea delegarea autorității, ea nu presupunea înstrăinarea de fapt a cetățenilor de drepturile lor în folosul „reprezentanților poporului”.

Pseudo-cetățenia corporativă, în schimb, presupune inegalitatea matematică. Egali între ei nu sunt oamenii, ci banii. În consecință, oamenii sunt inegali din principiu, în funcție de cum sunt reprezentați în sistem prin cantitățile de bani de care dispun. Dar asta nu-i singura diferență. În condițiile ierarhizării extreme a structurilor corporative și în cele ale complexității relațiilor dintre participanții la procesul economic și schimbările permanente ale factorilor de piață, acționarul privat nu este numai incapabil de punerea în practică a propriilor dorințe (această posibilitate îi lipsește adesea și cetățeanului în cadrul democrației), dar el nu este capabil nici măcar să evalueze ceea ce se întâmplă, să ia o decizie, să obțină evaluări și poziții.

Liberalizarea economică a creat pentru corporații posibilitatea de a se lansa la nivel mondial, la o scară fără precedent până în atunci. Au apărut corporațiile transnaționale. Fără discuții, capitalul a tins către internaționalizare încă de la bun început. În secolul al XIV-lea, băncile italiene aveau filiale în Londra și în orașele din Flandra, companiile din Moscova făceau afaceri cu regina Angliei, Elisabeta și cu țarul Ivan cel Groaznic, iar dinastia Stroganovilor deținea un birou în Amsterdam încă din veacul al XVII-lea. Însă companiile transnaționale nu-și limitează activitatea la scara mondială, ele încearcă în mod cât se poate de direct să stabilească regula jocului, poziționându-se deasupra instituțiilor democratice, aflate în niște cadre naționale „învechite”. În tot cazul, noua ordine, care pune companiile transnaționale la același nivel cu legea și chiar mai presus de lege, nu s-a constituit cu de la sine putere, ci a fost rezultatul unui travaliu coerent și pe deplin conștient al elitelor politice la nivelul statelor naționale. Revanșa elitelor conducătoare în relația cu masele, obținând numeroase – din punctul de vedere al superiorilor – concesii, s-a desfășurat pe trepte și a luat forma destabilizării, a anulării controlului de capital și a internaționalizării factorului decizional. Mai ales ultima formă însemna că cele mai importante decizii trebuie adoptate la un nivel la care nu pot ajunge instituțiile de stat sub ascultarea populației, dar nici societatea civilă. Dar asta nu înseamnă că elitele naționale și birocratice de stat sunt excluse din procesul decizional. Ele sunt cu atât mai conectate la acest proces! Activitatea lor se desfășoară în contul interacțiunii informale cu elitele corporative, pe noile platforme „supranaționale”, adică acolo unde se află înafara controlului civil și a responsabilității.

Paradoxul începutului de secol XXI poate fi formulat în felul următor: stat slab – guvernare puternică. Puterea – ca sistem de constrângere a minorității în raport cu majoritatea – nu are nimeni de gând să o lase din mâini și să o abroge ori să o atenueze. Se abrogă numai responsabilitatea.

Demontarea mecanismului participării civile, în pofida a ceea ce ne prezintă științele politice tradiționale, nu mai este însoțită astăzi de suprimarea libertăților individuale, de instituirea cenzurii, îngrădirea dreptului la mobilizare sau la represiuni individuale. Legătura dintre libertate și democrație, atât de evidentă pentru gânditorii veacului al XVIII-lea și al XIX-lea, e astăzi sfărâmată. Societatea se dezvoltă în cadrele libertății, însă în preajma corpului muribund al democrației. Prăbușirea Uniunii Sovietice și fondarea instituțiilor politice liberale din Rusia – ce altă dovadă a triumfului libertății mai vreți? Numai că instituțiile liberale din Rusia (dacă e să dăm crezare intelectualilor) nu sunt funcționale. Sau nu funcționează așa ca în Occident. Sau, dacă e s-o spunem de-a dreptul, funcționează exact ca în Occident, dar nu așa cum le-ar plăcea intelectualilor. Dacă admitem drept criteriu al democrației existența sistemului pluripartit și a unei opoziții legale, atunci la noi toate sunt nemaipomenit de în regulă. În toată lumea se urmărește același progres. Chiar și în interiorul celor mai rigide regimuri represive, care-și omoară sistematic subiecții pentru cea mai mică vină sau fără nici un motiv în genere, arareori se mai ia astăzi câte o decizie care să interzică formal partidele de opoziție și să le bage liderii în pușcărie. Niciodată nu am avut atâtea guverne în lume, care să-și obțină mandatele în baza alegerilor competitive și cu participarea opoziției. Și cu toate acestea, cu greu vom mai găsi în istorie o perioadă în care alegerile să aibă un rol atât de neînsemnat, iar populația să le trateze cu un cinism atât de pe față.

Se-nțelege că în diferite țări, nivelul degradării instituțiilor democratice ocupă un loc diferențiat. Iar intelectualii, care stau și deplâng practicile nedemocratice al instituțiilor Patriei noastre, ar trebui să privească mai cu atenție Uniunea Europeană, unde structurile birocratice și elitele politice își creează prin eforturi sistematice platforme locale, completamente despovărate de controlul alegătorilor. Responsabilitatea comună care ia naștere la acest nivel blochează orice tentativă de a revizui deciziile adoptate, chiar dacă acestea se află în contradicție flagrantă față de opinia majorității copleșitoare a populației. În timp ce deciziile în sine nu sunt decât o sumă a discuțiilor de culise ale oligarhiei birocratice și ale lobbiștilor businessmeni.

Invocarea „opiniei publice” și a „majorității paneuropene” devine astfel un argument constant și, uneori, o formă de șantaj prin care autoritățile exercită presiune morală asupra cetățenilor, deposedându-i de inițiativa politică și obligându-i să renunțe la suveranitate. Pluralismul partinic s-a transformat și el demult într-o ficțiune. Diferențele dintre partide le mai sunt clare doar politologilor, dar nici măcar lor. Legătura dintre partid și susținătorii săi este, în cel mai bun caz, ca aceea dintre suporteri echipa „lor” sportivă.

„Responsabilitatea comună mânjește precum funinginea”, scria cândva Ilia Kormilțev. El spunea asta despre sistemul sovietic. Dar, vai, asta poate fi spus cu mare succes și despre așa-zisa democrație liberală de astăzi.

Așa stând lucrurile, îndepărtarea maselor de instituțiile politice nu e numai o dovadă a fragilității potențialului democratic al societății, ci, dimpotrivă, îi și argumentează forța. Oamenii nu mai cred în democrație nu pentru că le-ar plăcea să trăiască în tiranie, ci pentru că înțeleg că, de fapt, nu e vorba de nici o democrație, totul e minciună, ficțiune, bătaie de joc.

Cu toate acestea, vidul de încredere care domnește în jurul instituțiilor democrației formale poate fi suprimat nu doar prin inițiativele populare progresiste, ci în aceeași măsură prin răspândirea unor mișcări reacționare. Alegătorii răspund la ceea ce se întâmplă printr-un spor de apatie, care, cu toate acestea, e perturbată din când în când de apariția noilor forțe politice, ce provoacă establishmentul în întregul său. Dar aceste forțe se dovedesc a fi, de cele mai multe ori, mai degrabă populiste, de neodreapta și neofasciste decât de stânga sau progresiste, sau democratice.

„Alternativa” de neodreapta s-a transformat deja în realitate pentru un șir întreg de țări europene. Drept dovadă putem invoca alegerile din Austria, unde extrema dreaptă a acumulat în 2008 o cifră de 29% din voturi, devenind dacă nu cea mai solidă, atunci, fără discuții, cea mai dinamică forță politică din stat. Putem observa creșterea bruscă a influenței neodreptei de-a lungul anilor 2000 în câteva regiuni din Germania, din Olanda, Italia, dar și din alte țări. Popularitatea unor astfel de idei se află într-o creștere constantă în țările Europei de Est, mai ales că acolo ele au pătruns în „mainstreamul” ideologic, schimbând perspectiva noastră asupra ceea ce înseamnă acceptabil și inacceptabil într-o „societate decentă”.

Fascismul este progenitura pieței libere. El revine odată cu nemulțumirea crescândă a progeniturilor pieței libere. Criza modelului contemporan al capitalismului, răspândindu-se în întreaga lume pe la mijlocul lui 2008, a chestionat problema și mai acut. Căci, la final, costurile pieței libere vor trebui resuscitate cu intervenția statului. Și cu cât mai „liberă”, mai necontrolată și mai negestionată a fost piața în decursul perioadei precedente, cu atât mai grea, mai masivă și mai dură va trebui să fie intervenția statului care să-i corecteze rezultatele.

Pe fondul crizei, statul național se dovedește a fi dintr-o dată singurul fundament posibil și indispensabil pentru redresarea economiei. Dar aici apare o întrebare, și anume, ce fel de stat va fi acesta, bazându-se pe care principii și în interesul cui va pune el în practică această intervenție? Experiența Marii Depresiuni a arătat că răspunsul adus crizei poate veni atât din partea progresismului liberal al „noului curs” al lui F.D. Roosevelt, cât și a politicii „Frontului Popular” sau, dimpotrivă, a totalitarismului fascist.

Criza începutului de secol XXI amenință să fie nu mai puțin mondială, durabilă și severă, decât Marea Depresiune din anii 1929-1932. Mai rău, criza financiară globală din anul 2008 a depășit deja indicii crahului pieței din 1929, după cum și măsurile de salvgardare prin naționalizarea instituțiilor financiare, adoptate de guvernele din întreaga lume – din Rusia și până în SUA – s-au dovedit a fi fără precedent. Aceste măsuri au scos totodată la iveală nu doar importanța și indispensabilitatea intervenției statului, dar și absența totală a mecanismelor de control civil asupra acțiunilor statului. În aceste circumstanțe, naționalizarea economiei servește aceleași scopuri și interese ca și mai înainte – deznaționalizarea. Cu alte cuvinte, e vorba de salvgardarea elitelor corporative pe seama societății. De data aceasta, e vorba de a le salva de ele însele, mai exact – de rezultatele activității lor, dar esența socială a politicii nu se schimbă cu nimic prin asta. Întrebarea cheie care se pune în fața viitoarelor democrații vizează natura socială (în sens larg, de clasă) a puterii. Puterea de stat se încăpățânează să se prezinte pe sine ca o structură exclusiv tehnică, menită să pună în practică măsurile „obiectiv necesare” în cadrele unei „game restrânse de posibilități”. Dezbaterea comportă un nivel minimal, sensul obiectiv al măsurilor adoptate nu este pus în discuție.

Dar criza e o călăuză bună. Ea obligă oamenii să-și pună întrebări. Iar dacă la sfârșitul crizei noi încă nu vom vedea triumful tiraniei, ci reinstaurarea democrației, asta se va întâmpla din cauza luptei statului pentru politica economică.

Ne place sau nu, omenirea pătrunde într-o nouă epocă a conflictelor, a crizelor și revoluțiilor, de-a lungul căreia vom putea urmări distrugerea celei mai însemnate părți a lumii cu care ne-am obișnuit și apariția alteia noi. Colapsul regimurilor comuniste din anii 1989-1991 nu a fost sfârșitul evoluției politice contemporane, ci doar sfârșitul istoriei veacului al XX-lea.

Triumful democrației și al libertății nu deține absolut nici o garanție, mai mult, el e cât se poate de problematic. Formula Rosei Luxemburg, „socialism sau barbarie”, capătă în zilele noastre o actualitate rău prevestitoare, mai ales pe fundalul demoralizării rușinoase a susținătorilor socialismului și, într-un sens mai larg, a mișcării de stânga.

Cu toate acestea, chiar dacă libertatea noastră viitoare se află sub un mare semn de întrebare, ne rămân destule motive să credem în ea și să nu ne pierdem speranța. Perspectivele democrației sunt controversate, vagi, dar ele există. Criza a creat noi pericole, a deschis noi posibilități, dar cel mai important – ne-a impus un regim al responsabilității fără precedent. Nu doar că suntem obligați să rostim neîntrerupt descântecul angajamentului nostru la valorile libertății, ale iluminismului și dreptății sociale, ci să și acționăm zi de zi, apărându-le și întărindu-le.

În finalul lui Faust, Goethe a pus în gura eroului său celebrele cuvinte: „Numai acela-i vrednic de viață și de libertate, care în fiecare zi se-avântă în luptă pentru ele”. Esențial aici nu este viața sau libertatea în sine, ci faptul că ele vor trebui protejate în permanență, fără pic de odihnă.

În asta constă principiul de bază al democrației, în jurul căruia se dă lupta vremurilor noastre.

Traducere publicată în revista CriticAtac, ediția din 16 mai 2011

Advertisements

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s