Lia Perjovschi: „Sunt convinsă că astăzi nu mai este suficient să fii critic. Este important să propui ceva în schimb. Altfel nu dai dovadă decât de aroganță.”


În dialog cu Ekaterina Lazareva

29 – 03 – 2011

OpenSpace.ru

Lia Perjovschi (n. 1961) – artistă română, creatoarea Arhivei de Artă Contemporană (Contemporary Art Archive), care începând cu 2003 s-a transformat în Centrul de Analiză a Artei (Center for Art Analysis, CAA), dedicat în cea mai mare parte artei occidentale din secolul XX. Creată fără nici un fel de sprijin instituțional, arhiva constituie o colecție sistematizată de cărți, reviste, cărți poștale și reproduceri, prezentându-se ca o instalație masivă însoțită de textele și desenele artistei. În spațiul expozițional, această arhivă poate lua forma unui grup de discuții, a unei săli de lectură sau a unui birou de cercetare. Artista a participat la cea de-a IV-a ediție a Bienalei de la Cetinje (2002), la cea de-a XVI-a ediție a Bienalei de la Sidney (2008) și la multe alte mari expoziții internaționale. În prezent, Lia Perjovschi lucrează la proiectul Muzeul cunoașterii. Trăiește și activează în București.

Cum a luat naștere Arhiva de Artă Contemporană? Ați gândit-o inițial doar ca o arhivă personală de cunoaștere sau ați știut de la bun început că este creația dumneavoastră artistică?

Am început să adun materiale și informații încă din anii ’90-’91, când am putut călători, însă dacă e să fiu sinceră, am început să organizez cărțile ș.cl. în așa-numita „arhivă” abia din 1997. Dar la început, aducând cărțile cu mine acasă, le-am împrumutat pur și simplu artiștilor, curatorilor, jurnaliștilor, ca să afle și alții ceea ce cunoșteam eu. Înțelesesem repede că doresc să-mi împart cunoștințele cu ceilalți, eram în căutare de parteneri. În prezent, îmi încep istoria arhivei nu cu 1990, ci cu anul 1985. Atunci am început să organizez la mine acasă întâlniri informale cu oameni din diferite sfere de activitate – veneau la mine scriitori, jurnaliști, actori, artiști, curatori. Am început să mă raportez la arhivă ca la o operă de artă, probabil, de curând, până recent nu i-am acordat o asemenea semnificație. La un moment dat, oamenii încep să te întrebe: „Tu ce ești? Teoretician? Artist? Curator?”. M-am aflat, temporar, în toate aceste ipostaze. Așa că am început să afirm că sunt artistă, pentru că am formație de artistă și, cred, chiar și făcând altceva, întotdeauna am rămas artistă. Acum abordez tot ce fac ca fiind artă, pentru că altfel ar trebui să afirm că pur și simplu am pierdut timpul degeaba. Într-o perioadă consideram că sunt curatoare sau teoreticiană. Însă un curator nu alege numai niște lucrări, le scrie un text și gândește un spațiu, el trebuie să se preocupe de acei artiști și pe mai departe, iar eu nu sunt în stare de așa ceva. Eu mă pot preocupa numai de idei.

Ați studiat pictura?

Am studiat mai întâi la liceul de arte, după care – la universitate, am învățat aproape de toate: grafică, pictură, restaurare, artă monumentală, textile. Dar am practicat pictura numai în timpul studiilor, ca artist conceptual sau performer sunt autodidactă. Și cât timp nu am avut cărți la dispoziție, am citit prin enciclopedii și dicționare despre performance, instalații, video. Performanceul apărea în enciclopedii tratat în raport cu sportul și cu teatrul, despre artă aproape că nu se vorbea deloc. Însă am impresia că asta spune multe despre performance – intersecția dintre sport și teatru, performanceul corpului și performanceul în fața celorlalte corpuri.

Ați citit în română sau în engleză? Vă întreb pentru că pe vremuri, asemenea cuvinte nu existau în enciclopediile noastre, iar „performance” și „instalație” sunt pentru noi, într-un anume sens, niște concepte străine, niște cuvinte de împrumut. Nu există un echivalent în rusă pentru ele, de aceea sunt mai degrabă niște termeni transplantați și nicidecum niște concepte vii, întrucât installation poate să însemne, în genere, agățarea tablourilor pe perete pur și simplu.

La început nici noi nu am avut conceptul de „performance”, vorbeam de „arta corpului” (body art) sau pur și simplu despre „experiment”. O artistă dintr-o generație mai veche, care fusese prin anii ’70 în Polonia și în alte țări, mi-a spus că ceea ce fac se numește performance, așa că am început să verific informația. Așadar începusem să practic această artă, fără să-i cunosc istoria, iar când am început în anii ’90 să parcurg toate acele cărți, aveam senzația că am inventat roata. Ca invenție era o inutilitate, însă măcar mă convinsesem că era vorba de artă.

În URSS, artiștii reconstruiau peisajul artei contemporane occidentale pornind de la mărturiile fragmentare din revistele străine, la care era abonată Biblioteca de Literatură Străină, și de la revistele vest-europene, la care te puteai abona de-acasă. Dar acestea, bineînțeles, ofereau o informație extrem de fragmentată și de decontextualizată.

Da, și la noi era la fel. Când eram studentă, cineva m-a sfătuit să-l caut pe Kaprow, cartea lui se găsea la Biblioteca Uniunii Artiștilor Plastici, și am avut norocul să o găsesc acolo, nu se atinsese nimeni de ea. Așa am înțeles că artiștii din generațiile mai în vârstă, care au putut călători prin anii ’70, cunoșteau multe lucruri, dar nici unul nu-ți povestea nimic – iată de ce a devenit important pentru mine să-mi împart cunoștințele cu ceilalţi. Ei considerau că puterea constă în stăpânirea informației. Însă dacă celălalt nu cunoaște ceea ce cunoști tu, nu va înțelege nimeni ceea ce faci. Iată de ce am încercat din răsputeri să construiesc un context local profesionist. Nu pot spune că m-am descurcat de minune.

Altfel spus, acea intensitate cu care ați început să construiți o arhivă încă din anii ’90 a fost o reacție la penuria informațională din perioada Cortinei de Fier?

Bineînțeles. În anul 1989, așa cum știți, la noi a avut loc Revoluția, la fel ca în restul Europei de Est, am început să călătoresc și să profit de fiecare șansă de a ajunge în Vest, unde să pot vedea măcar câte ceva. Și am descoperit un gol de vreo cinzeci de ani în educația mea – din anii ’50 și până în ’90. În anii ’80 făceam performanceuri, obiecte și instalații, dar nu știam că e artă. Mi-am spus: okay, trebuie să învăț toate aceste lucruri, pentru a fi în stare să port un dialog, pentru a vorbi aceeași limbă cu oamenii. Și am demarat propria mea cercetare obsesivă, vizitând avid toate evenimentele care aveau loc, în genul Documenta, și citind cărți.

Ați încercat să redați un tablou exhaustiv și obiectiv sau ați avansat ținând cont de interesul subiectiv?

Sunt convinsă că până și instituțiile mari, cu un număr masiv de angajați, rămân subiective, este imposibil să fii absolut obiectiv. Ca individ, sunt, bineînțeles, subiectivă în opțiuni. Dar am încercat să adun cărțile cele mai importante, consultându-mă cu artiștii și curatorii. Atâta timp cât am făcut performance, instalație, video, m-am concentrat mai mult asupra acestor domenii, dar m-a interesat destul de mult și arta conceptuală. În genere, am procedat cât se poate de riguros, dar nu în sens doctoral, pentru că nu am vrut să urmez niște norme plicticoase, ci dimpotrivă, am tins către libertate absolută.

Țineți și cursuri?

Nu figurez pe ștatul de plată al nici unei universități de artă, dar țin workshopuri în toată lumea. În SUA am predat chiar mai mult decât acasă, în România. De multe ori conduc workshopurile alături de soțul meu. Dar n-am predat niciodată în universități, suntem prea nonconformiști pentru ei, le e frică de noi.

Mărturisesc că și noi am trecut printr-o penurie informațională asemănătoare, însă în Rusia n-a existat cineva care să se dedice alcătuirii unei astfel de arhive, în scopuri autoeducative și de informare a colegilor. Există la noi arhive importante ale artei neoficiale locale, însă arta occidentală este în continuare foarte puțin cunoscută. Chiar în prezent lucrăm la o expoziție ce pornește de la arhivele artistice care au luat naștere în urma seminarelor de artă contemporană (expoziția Performativnîi arhiv [Arhiva performativă], care va fi vernisată în aprilie la Galeria EK ArtBiuro, curatori – Ekaterina Degot și David Riff – n.r. O.S.).

Iată, dumneavoastră ați înțeles imediat despre ce vorbesc, pe când în Occident sunt întrebată în permanență de ce am creat o arhivă internațională și nu una națională. Ei rămân dezamăgiți într-o oarecare măsură, pentru că arhiva mea este despre Occident, România și Est, și nu neapărat despre arta românească. Ei nu înțeleg prea bine de ce prezint cărțile occidentale în România – ceea ce e luat drept autocolonizare, lucru care, din punctul meu de vedere, e fals. Nu e cazul să inventăm bicicleta. Eu nu propun implantarea artei occidentale în România, eu propun utilizarea acestor informații ca instrument de lucru. Eu practic critica instituțională, dar nu aplic întreaga critică occidentală asupra instituțiilor românești, ci încerc să descopăr instrumente compatibile, pornind de la teoriile lor și de la realitatea mea, caut ceea ce funcționează. Spre exemplu, eu critic muzeul de artă contemporană, care are sediul în clădirea Parlamentului Român. Ne aflăm, atât noi, cât și voi, în aceeași situație, într-un anume sens.

Se poate, chiar dacă ne-ați depășit, pentru că în anii ’90 noi priveam cu invidie spre Occident, așteptam recunoașterea, însă nu ne-am dedicat nici o clipă cu seriozitate studierii experienței occidentale, iar de-atunci și până acum existăm mai degrabă rupți de acesta.

Da, asta am încercat să fac, dar nu există nici o strategie pentru așa ceva. Trebuie să știi foarte bine cine ești, ce faci și de ce, și cine sunt „ei”, ce au făcut și mai fac, și de ce. Iar „ei” pot fi oricând consultați, poți afla sau preciza ceva anume. În SUA am învățat următoarea lecție: dacă ai nevoie de ceva anume, de o anumită carte, îi întrebi pe toți și nimeni nu cunoaște o astfel de carte, înseamnă că trebuie să o scrii tu însuți. Pentru că este posibil ca nimănui să nu-i trebuiască atât de urgent, pe cât ai tu nevoie de ea, dar de care va avea nevoie cu siguranță odată și-odată. Nu aștepta să o facă altcineva în locul tău. Scrie-o chiar tu! Altfel nu faci decât să aștepți și să amâni de azi pe mâine.

Dar ce credeți despre arta contemporană românească în context internațional? A reușit să se integreze în sistemul artistic occidental?

Nu chiar, în mare parte e vorba de bani și de susținere instituțională. Unii artiști au reușit acest lucru, dar nu mulți. Soțul meu și cu mine am avut mult noroc în acest sens. Am fost cât se poate de onești, deschiși și, într-un oarecare sens, indiferenți – n-am încercat cu orice preț să ne construim o carieră internațională. Am vrut să vedem lumea, să arătăm oamenilor ceea ce facem (le place – bine, nu – iarăși bine), așa că pur și simplu ne-am văzut de treaba noastră. Semnificativ este că nu am avut absolut nici o susținere instituțională și că ne-am ocupat de practicile cu buget redus. Pentru că în România nu funcționează nici susținerea privată, dar nici aceea de stat. Abia acum începe să se contureze și la noi un soi de piață de artă, în care nu cred deloc și care este extrem de diletantă. Recent a apărut la noi o instituție destul de progresistă, Institutul Cultural Român, creat de oameni inteligenți. Ei, spre exemplu, au creat granturi pentru studierea atei contemporane în România, unde, apropo, și voi puteți aplica, pentru că ei sunt interesați să aducă la noi mulți străini. Dacă e să vorbim despre arta contemporană românească, aceasta e un pic superficială și cam de mâna a doua, second hand, ceea ce, din punctul meu de vedere, e periculos, pentru că în viitor nu va mai putea inspira încredere – e mult mai bine să creezi ceva personal, oricât de greu ar fi acest lucru. Avem câțiva pictori remarcabili, însă ei fac totul după rețetă – după rețeta succesului. Dar până și în Occident poți întâlni, alături de artiștii profesioniști, foarte mulți artiști superficiali, care se mulțumesc să se agațe de artiștii mai tineri, chiar și de mâna a doua, iar dacă nu pun mâna pe ceva mare alături de ei, pur și simplu îi dau la o parte și își găsesc alții.

Nataša Petrešin-Bachelez, în articolul său despre formele inovatoare ale arhivei, în care dă ca exemplu arhiva dumneavoastră, dar și arhivele lui Walid Raad sau Graciela Carnevale, conferă acestor arhive o semnificație aparte, pentru că acestea, spune ea, iau naștere și se formează în spațiile marginale în raport Occidentul, narând istoria Celuilalt, permițându-i Celuilalt să-și găsească propria voce. Iar asta permite descoperirea unor istorii reprimate, a unor zone de tăcere, permit „artei celuilalt” să iasă la iveală. Sunteți de acord cu această idee și cu aceea afirmată de Zdenka Badovinac, conform căreia arhivele se transformă în instrumente de autoistorizare a artei marginalizate în cadrul unor politici culturale locale și care este fără vizibilitate în context internațional?

Da, sunt de acord, însă aș nuanța contextele în care au fost enunțate aceste idei. Zdenka Badovinac este directoarea Galeriei Moderna din Ljubljana. Ea a avut ideea să organizeze o expoziție dedicată istoriei fracturate (Interrupted history), pentru că noi aparținem anume unei astfel de istorii. Cred că arhiva mea este, într-un anume sens, unică în întreaga Europă de Est, întrucât pe mine m-au interesat, în principal, modalitățile de utilizare a instrumentelor de lucru. Celelalte arhive, cum sunt și cele din Rusia, sunt dedicate mai degrabă istoriei locale, artiștilor locali. Iar pe ea au interesat-o arhivele create de artiști, nu de instituții. Ea era convinsă că artiștii, prin ideile și gesturile lor, devansează curatorii într-o oarecare măsură.

Participați destul de des la expoziții internaționale și la bienale, unde spectatorul are timpul limitat, iar arta se consumă în regim de urgență. Arhiva, pe de altă parte, reclamă un studiu ceva mai atent și mai insistent. Cum poate percepe arhiva spectatorul de bienală?

Da, aici avem într-adevăr o problemă. Călătoresc prin România sau în afara granițelor luând cu mine, de cele mai multe ori, o selecție destul de restrânsă, în funcție de tema expoziției. E ceea ce eu numesc archive kit. Prin urmare, dintr-un anumit punct de vedere, am grijă de ceea ce va înțelege publicul. Dintr-un alt punct de vedere, mi-e oarecum indiferent. Eu îmi fac treaba și nu pot decât să sper că un curator le va putea explica vizitatorilor de ce m-a ales. Publicul meu pătrunde într-un cabinet al artei, simțindu-se ca un detectiv – el poate investiga această arhivă și găsi ceea ce caută. În general, oamenii prind ideea aceasta a cercetării riguroase a unor subiecte care presupun trimiteri și căutări într-un set de informații și, de cele mai multe ori, zăbovesc în preajma ei.

Eu cred că este necesar uneori să le amintim vizitatorilor bienalei că arta poate fi cât se poate de serioasă și de nedistractivă, că ea solicită uneori gândirea și lecturile noastre, și că asta nu presupune neapărat proiecte costisitoare.

Așa este, însă exact sculpturile masive de la bienală sunt cele la care oamenii nu se uită mai mult de câteva minute. În realitate însă, eu anticipez acest mediu „efervescent”, gândindu-mă la spectatorul care nu are atât de mult timp la dispoziție, dar și cel de-al doilea și al treilea mediu al profunzimii cercetării. Spectatorul profesionist știe de obicei ce caută. Pe când spectatorul obișnuit va descoperi întâmplător ceva anume ori va reține numai partea vizuală, instalațională a unor lucrări.

Mie îmi place cum este organizată vizual arhiva dumneavoastră, cu acele elemente stranii, cum este umbrela acoperită cu harta cerului.

Ah, acesta e Muzeul cunoașterii, noul meu proiect. Arhiva era dedicată esențialmente artei, pe când Muzeul cunoașterii, unui context ceva mai larg. Bineînțeles, îți poți dedica întreaga viață exclusiv studierii artei sau numai unei anumite perioade, sau numai unei anumite lucrări, însă pentru mine este importantă panorama, privirea din zbor. Acest muzeu e construit din piese imaginare, iar umbrela, spre exemplu, reprezintă pământul. Am o mulțime de obiecte de prin magazinele muzeelor, care îmi permit să pot explica oamenilor destul de rapid despre ce este vorba. Iar dacă muzeul va fi construit, ceea ce îmi doresc foarte mult, toate aceste „jucării” vor fi înlocuite cu unele adevărate.

Adică va fi un muzeul real, funcțional?

Da, așa sper. Aș vrea să-l construiesc în orașul în care m-am născut, în Sibiu, în mijlocul României. Probabil că va semăna un pic cu Muzeul vostru de știință (Muzeul Politehnic – n.r. O.S.), dar eu nu am nevoie de foarte mult spațiu. Aș vrea să încep modest și să extind proiectul cu timpul, momentan m-am gândit la șapte secțiuni – Pământul, Corpul, Cultura, Arta, Știința, Cunoașterea și Universul. Sper că le voi putea plasa în clădiri diferite, echipate cu laboratoare (mi-aș dori un muzeu dinamic, nu unul veterotestamentar). Și mai sper ca oamenii să îl poată folosi, ca să facă viața mai bună. Există o mare cantitate de lucruri importante și folositoare, despre care nu știm nimic pur și simplu. Știm, de exemplu, foarte puține lucruri despre homeopatie, chiar daca este o metodă de vindecare deloc dăunătoare, ci extrem de eficientă. Cunoaștem din cadrul fizicii cuantice că gândurile noastre creează realitatea, de aceea este foarte important să fim atenți cu ceea ce gândim și cum gândim. În plan mai general, aș vrea să leg între ele știința și intuiția și să-mi îndrept atenția către lucrurile importante, gândite de oameni ceva mai inteligenți, care produc lucruri extrem de prețioase, concomitent cu Lady Gaga, pe care o cunoaște toată lumea.

Sunt convinsă că astăzi nu mai este suficient să fii critic. Este important să propui ceva în schimb. Altfel nu dai dovadă decât de aroganță. Toți au idei, e important să mai și facem ceva cu ele. Criticați, dar faceți ceva. Cât de infim nu ar fi. Spre exemplu, muzeul se află deocamdată la mine acasă, cu siguranță însă voi face o carte și, poate, cineva îl va construi în urma mea. De fapt, lucrurile nu trebuie să fie neapărat mari, ele trebuie în schimb să producă un efect puternic. La seminarii le spun tot timpul studenților mei: take care of what you are doing. Pentru că dacă vă veți preocupa de un subiect destul de mult timp și veți crede în ceea ce faceți cu el (aici trebuie să fii cam autist și să nu acorzi prea multă atenție în jur), atunci acesta va fi recunoscut neapărat și de către ceilalți.

Dar ce părere aveți despre digitalizarea cunoașterii? Ați încercat să puneți arhiva dumneavoastră pe internet?

Da, încerc, cu toate că îmi lipsesc cunoștințele tehnice și suportul necesar. Pentru că am de ales între a citi o carte și a o posta pe internet. Și nu ajunge un singur om nici pentru una, nici pentru cealaltă. Încerc să public câte ceva, chiar în format redus, însă mai am nevoie, cred, de câțiva ani ca să-mi organizez viața în așa fel încât toate acestea să poată fi combinate. Și, într-un anume sens, chiar dacă îmi place internetul, hârtia e mai de încredere. Să nu uităm că tehnologia iese din uz, totul trebuie upgradat și întotdeauna se va pierde ceva. Spre exemplu, cu fiecare din publicațiile mele s-a pierdut jumătate din materiale, pentru că întotdeauna se întâmplă ceva cu computerele.

Moscova, martie 2011

Traducere publicată în revista CriticAtac, ediția din 12 mai 2011

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s