Gagarin, mon amour sau despre „generația Sputnik”


Pe 12 aprilie, acum 50 de ani, primul om părăsea planeta Pămînt pentru a cuceri Cosmosul. Iuri Gagarin care avea să devină simbolul unei „generaţii a decolării”, „generaţia Sputnik”, a înfăptuit zborul la care omenirea visase multe milenii. Zilele acestea am intrat în dialog cu trei cunoscuţi intelectuali ruşi: filosoful Alexandr Ivanov, criticul literar Lev Danilkin, autorul unei cărţi despre Gagarin şi scriitorul (dar şi un excelent traducător din limba română) Oleg Panfil. Tema discuţiei noastre este semnificaţia şi actualitatea „fenomenului Gagarin” şi al „generaţiei Sputnik”. Am ţinut să aduc în discuţie acest subiect important mai ales văzînd că marea parte a presei româneşti are o singură întrebare la acest capitol: a băut sau nu a băut Gagarin? Transformarea subiectelor semnificative în scandal ieftin şi barbarie glamour devine insuportabilă. Problema majoră e ca glamourul se dizolvă treptat şi rămîne numai barbaria.

(Discuţia a apărut şi pe una din cele mai importante platforme de dezbatere din Rusia/ OpenSpace.ru)

Sîntem în legătură directă cu Ivanov (Moscova), Danilkin (Bilbao), Panfil (Chişinău). Deci, cum ar spune Gagarin: „Poehali!” [„Să mergem!”]… (traducerea o asigură: Igor Mocanu)

Vă propun să medităm puţin la „generaţia Sputnik” care a culminat cu zborul lui Iura Gagarin în cosmos. El a fost eroul nostru şi eroul a milioane de oameni. Pentru mine, el a rămas simbolul generaţiei 60, al unei generaţii romantice, curajoase şi plină de entuziasm. A fost o generaţie care nu a uitat să viseze. Ce a însemnat „generaţia Sputnik”, cum a apărut şi care este semnificaţia acestui fenomen pentru spaţiul sovietic?

Alexandr Ivanov. Aceasta a fost, cred, ultima generație de oameni sovietici care încă se mai închina zeilor de fier. Utopia industrială a progresului prin tehnică, prin diversele forme ale „cuceririlor” tehnologice: cosmosul, spațiile neexplorate, atomul. Ciudat e că anul 1968, anul morții lui Gagarin, s-a manifestat, pentru această generație, mai mult în afara granițelor țării. Tancuri la Praga, baricade la Paris, filmul Iuliskii dojdi [Ploaie de iulie] al lui Huțiev, imediat după Zastava Ilicia [varianta engleză I am Twenty]. Studenții lui 1968 deveniseră vestitorii noii ere postindustriale și informaționale, iar tancurile din Praga, simbolul „reacției” la această provocare postindustrială, la adresa amenințării „complexității” rezultate din multitudes. Însă iminența crizei era pecetluită încă de la începutul dezghețului hrușciovist: utopia tehnogenă stalinistă funcționase totuși ca motor al centralizării și mobilizării, iar la sfârșitul anilor ’50 a intrat în scenă generația „dembelilor” [generația liberaților, a soldaților lăsați la vatră după război n.tr.], a avut loc o demobilizare a conștiinței, a apărut „existențialismul sovietic” (eroii lui Akseonov, Huțiev și Evtușenko), care a rupt-o cu „esențialismul” sovietic de tip stalinist și care concomitent a creat pentru o scurtă vreme iluzia (productivă) a unei utopii personalizate. Iar Gagarin a devenit iconul acestei personalizări, semnul posibilității interiorizării acestei utopii, „umanizarea” ei. Pavel Florenskii are un aforism: „Dacă există Troița lui Rubliov, înseamnă că există Dumnezeu”. În cazul lui Gagarin, se poate spune: „Dacă există Gagarin, însemnă că există și comunism”. Cel mai important, în toată povestea asta, era chipul lui Gagarin. Anume acesta a devenit indicatorul fenomenologic direct al momentului adevărului utopiei comuniste, al Gestalt-ului său pus în faptă.

Lev Danilkin. Nu cred că nutresc o simpatie aparte față de generația anilor ’60. Dacă ar fi să mă iau după ce se știe despre Gagarin, el ar putea deveni o figură emblematică atât pentru anii 70’, cât și pentru anii ’90, dar și astăzi.

Oleg Panfil. Evident, această generație este rodul renașterii de după cel mai mare dintre războaie, pe care URSS îl câștigase. Și este remarcabil că expansiunea, extinderea spațiului vieții poporului a luat o direcție verticală, învolburând norii, și nu cucerind țările învecinate. Dintr-un alt punct de vedere, modalitatea timpului din acei ani necesita o declinare persistentă pentru un salt vizibil și tangibil a ceea ce s-a numit revoluția tehno-științifică. Saltul s-a produs. Şi în continuare, ca orice altă nouă dimensiune necunoscută – ca internetul, de exemplu, atunci când abia ai început să navighezi –, cosmosul a trezit instinctele cele mai adânci și chiar biologice, dintre cele mai bune care există în om. Necunoscutul acționează asupra oamenilor întotdeauna în felul următor: mobilizează partea cea mai bună din ei.

Ce mai înseamnă el astăzi pentru noi? Ştiţi care este sentimentul? De exemplu, generaţia anilor 60, dar asta s-a transmis şi la generaţia noastra puţin, trăia acest sentiment: „cosmosul ca o presimţire”. Un soi de sentiment al libertăţii utopice poate. Nu ştiu. Însă cosmosul era foarte aproape. Era un soi de vis romantic foarte viu. Dar era şi curaj, şi idei noi cu un orizont de sens foarte diferit decît tot ce avem acum. Zilele acestea mă gîndeam că acest cuvînt (kosmos) nu l-am mai auzit de foarte mult timp. Sau cînd îl aud, îl aud în contexte lipsite de sens. Au renunţat oare oamenii să mai viseze? Au renunţat la un anumit tip de romantism utopic? Chiar nu mai vrem să zburăm, în acel sens încă arhaic, de rupere de această lume măruntă? Sau trăim o epocă a „aterizării” şi nu a „decolării”?

A.I. Da, fără îndoială, trăim în epoca „aterizării”. Gestalt-ul lui Gagarin a rămas în continuare momentul adevărului, dar alte forțe, mai htonice/telurice, l-au eclipsat. Aterizarea letală (din câte se pare, prin 1970) a lui Dobrovolskii, Volkov și Pațaev – trei cosmonauți-martiri, decedați în timpul trecerii prin stratul atmosferic al Pământului, din cauza depresurizării dispozitivului de aterizare – a devenit primul semn al colapsului tragic al utopiei cosmice. Însă cel mai important eveniment al „aterizării” purta numele toponimului „Urengoi”. Descoperirea enormelor zăcăminte de petrol în regiunea vestică a Siberiei la sfârșitul anilor ’60, începutul anilor ’70, a dus la o „telurizare” a economiei sovietice și a conștiinței sovietice. Petrolul ca stihie telurică, subterană, ca stihie a freudianului Id, ce umbrește stihia aeriferă a cosmismului sovietic, super-Ego-ul ei. La nivelul conștiinței sociale, victoria Pământului și a stihiilor subterane asupra Cosmosului se contopea cu victoria (temporară) a conceptului de sorginte religioasă a „întoarcerii la izvoare”, din anii ’70 („proza rurală”, Rubliov al lui Tarkovski, același Solaris cu ideea „întoarcerii pe pământ”, adică a unei mântuiri morale, și nu tehnogene ș.a.m.d.). Va reveni oare Cosmosul? Sunt convins că da, întrebare e, mai degrabă, în ce formă utopică, acum netehnogenă, mai poate el reveni?

L.D. Am impresia că Gagarin este întruchiparea unui anumit model de viitor și chiar întruchiparea Istoriei, în care este pus în practică un anumit Proiect: omenirea nu doar evoluează în mod natural, dar este totodată preocupată de realizarea unei idei. Amărăciunea morții lui Gagarin constă anume din aceasta, că, se pare, odată cu el am pierdut speranța în acel viitor pe care îl reprezenta în ochii noștri.

O.P. Aceasta e o renunțare temporară. În locul cosmosului, toți s-au scufundat în internet, în psihologie și etologie, în umanitate. Dar în spatele acestui regres aparent stă necesitatea de a naviga în cosmosul interior, de a se cunoaște pe sine. Următorul pas către infinit nu va mai fi posibil fără asta. Zborul în cosmos a fost cea mai mare provocare din toată istoria omenirii. El a demonstrat că nu suntem ceea ce ne-am imaginat noi. Abia după ce a pășit în spațiul cosmic, omul a început să ghicească timid că nu este deloc acel om despre care vorbeau toate științele și religiile. Nu există oglindă în cosmos. Omul încearcă să-și dea seama unde l-au „tras în ţeapă”. După ce își dă seama încearcă să-l „caftească„ pe cel care i-a turnat minciuni în cap. După care se reîntoarce în cosmos.

Credeţi că fenomenul Gagarin a fost important doar pentru spaţiul sovietic sau şi pentru spaţiul Occidental. Ce a însemnat el pentru spaţiul Occidental?

A.I. Cu siguranță a fost un fenomen mondial. Pe lângă umanizarea utopiei sovietice în ochii lumii occidentale, Gagarin a nimerit, iar în unele privințe l-a și creat, în inima celui mai important trend al anilor ’60: cultul tinereții și al revoluției, ca valori personale, altfel spus, ca „figuri ale interiorizării” (și consumului) prin intermediul imaginilor mediatice. Gagarin – Che Guevara – John F. Kennedy – Beatles.

L.D. Astăzi, cred, Gagarin este pentru Occident un soi de kitsch sovietic, pe când în anii ’60, când URSS dicta de aproape opt ani inițiativa în cosmos, Gagarin era luat ceva mai în serios. Acesta a fost primul moment și, probabil, ultimul, deocamdată, când Occidentul a pus la îndoială cât se poate de serios corectitudinea ideologiei sale. Dacă niște oameni, ale căror finanțe și tehnologii sunt de zeci de ori mai reduse decât ale noastre, au realizat ceva la care noi nici nu visam, înseamnă că știu ei ceva ce noi încă nu știm… Poate că metodele lor de materializare, care până acum ni s-au părut absurde, sunt în realitate ceva mai de perspectivă decât ale noastre? După care au stins acest foc cu bani mulți și le-au explicat oamenilor că Armstrong e mai important decât Gagarin. Dar a existat un moment când s-au îndoit nu doar ideologii, ci și populația: beneficiile acestui sistem străin erau mult prea evidente.

O.P. E suficient să ne amintim că beatnicii (ca direcție culturală și guru intelectuali ai câtorva generații deja) s-au autointitulat prin analogie cu cuvântul „sputnik”. Gagarin în cosmos + Hiroshima = catalizatorul acelor fermenți care au pus în clocot întreaga cultură a anilor ’60, iar această explozie – să deschidem ochii mai bine – a schimbat paradigma culturală mondială.

În lumea din jurul meu, în spaţiul european, „zborul lui Gagarin” pare un vis uitat care face trimitere la o lume pe care nu o mai înţelegem. „Zborul lui Gagarin” face parte dintr-o „atlantidă uitată”. Ce mai însemană Gagarin pentru voi astăzi? Ce mai înseamnă acea epocă, acel zbor?

A.I. Pentru mine este o parte din rezervorul de neînlocuit al memoriei personale, aproape cu valoare de obiect de familie, adică fără preț, inestimabil. Dar în același timp, și un izvor nesecat al melancoliei ca experiență „istorică” pozitivă, nu doar ca mit. Dialecticii capitalului și comorii, a istoriei și mitului, a melancoliei și nostalgiei – acestor traiectorii le revine, pentru mine, astăzi, evenimentul „Gagarin”.

L.D. Chiar nu trăiesc nici o nostalgie după URSS, dar ceea ce regret cu adevărat este că acel model al viitorului, pe care mi l-am însușit din filmele și cărțile sovietice pentru copii, din câte se pare, nu se va mai realiza; o fi bine, o fi rău, habar n-am, dar cei care au construit conștiința ultimei generații sovietice, din care fac parte și eu, au reușit de minune să inculce această matrice. Modelul acestui viitor era legat de posibilitatea de a realiza călătorii în spațiul cosmic; „în afara granițelor” viitorului nu era America, ci vreun satelit de-al Saturnului. Și e de înțeles că un om care are încifrat în sine acest model de viitor, îl și întruchipează, el este Gagarin. Altfel spus, Gagarin este, într-o oarecare măsură, o garanție – până și astăzi – că acea variantă a lui „mâine”, în care aș fi vrut să mă găsesc în copilărie, este în principiu posibilă.

O.P. Spre îngrijorarea unei mari părți a populației, parlamentul moldovenesc nu a vrut, preț de câteva zile, să adopte rezoluția ONU privind sărbătorirea zilei lui Gagarin. Este o invidie față de faptele eroice devenite dintr-odata „străine”. Însă atunci când pendulul se va misca în altă parte decât cea a individualismului liberal, iar foamea după comunitatea umană va reveni, chipul lui Gagarin va echivala eroii antici. Iar chipul lui, apropo, a devenit arhetipal pentru subconștientul multor oameni – am întâlnit cazuri când le apare în vis fetelor sau când se prefigurează pe cer.

Ca să-l parafrazez pe Zizek: ce ar însemna azi „Repeating Gagarin”? Credezi că mai e posibil să-l „repetăm pe Gagarin”? Ce ar trebui pentru asta?

A.I. În cea de-a treia parte din Critica rațiunii practice, Kant recurge la o precizare în legătură cu ideea „cerului înstelat deasupra mea”. El spune că cerul înstelat din acest exemplu nu trebuie înțeles ca fiind „cerul astronomilor”, adică fiind un obiect al cunoașterii teoretice, ci ca fiind „cerul poeților”, adică să vedem în el ideea de cer, și nu explicația conceptului. Dacă ar fi să adoptăm această precizare, se pare că „evenimentul Gagarin” n-a dispărut niciunde, iar problema repetării lui n-ar trebui neapărat plasată în viitor. Noi ne aflăm întotdeauna în interiorul și nu în afara acestui eveniment, și de fiecare dată când rostim „Poehali!” [„Să mergem!”], când ne desprindem de pământ (obiceiuri, rutină ș.cl.) și ne avântăm în necunoscut, noi reproducem acest eveniment.

L.D. Aici îmi voi permite să citez un personaj mai vechi de-al meu, pe scriitorul Prohanov: „Viața rusă este o năzuință neîntreruptă către cosmos, către pătrunderea în paradis și îndepărtarea de moarte. În fiecare rus e un Gagarin”. Oricine a scrutat istoria Rusiei cu atenție a înțeles că rușii n-au câștigat întâmplător cursa cosmică în anii ’60: acesta e un fenomen bine integrat într-un lung șir de alte fenomene asemănătoare, iar un astfel de fenomen se va repeta probabil nu o singură dată.

O.P. Îndată ce ne vom sătura de meschinărie și de pragmatismul prost înțeles, va începe vremea lui Gagarin.

Traducere de Igor Mocanu

Obligator de vazut asta.

Şi un filmuleţ pentru cine doreşte (aici).

traducere publicată în revista CriticAtac, ediția din 12 aprilie 2011

Advertisements

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s