Boris Kagarlițkii, Orientul Mijlociu, mon amour


Cu o întârziere de 150 de ani

Orientul Mijlociu, mon amour

Boris Kagarlițkii

Ceea ce vedem noi astăzi în Libia nu e decât o parte integrantă din procesul revoluției arabe, poate chiar al revoluției Orientului Mijlociu, observată acum la nivelul Maghrebului. Nu este decât una dintr-o serie mai largă de mișcări revoluționare, declanșate de curând și care vor continua în viitorul apropiat.

În loc să construiască teorii privind cauzele unei astfel de serii de mișcări în masă, eu îi sfătuiesc pe toți să pună mâna și să citească istoria Europei din secolul al XIX-lea. De exemplu, despre revoluția din 1848-1849. Putem distinge cam aceleași procese în Europa de atunci. În Orientul Mijlociu a început, în sfârșit, să se întâmple ceea ce s-a petrecut în Europa pe la jumătatea veacului al XIX-lea (în Franța și în Anglia, ce-i drept, ceva mai devreme).

Masele au ieșit mai întâi în stradă, adică au participat în mod direct la politică, dărâmând toate structurile și regimurile politice, inclusiv partidele de opoziție, care și ele, așa cum se poate vedea, se află în descompunere în aceste țări. Rămâne să urmărim cum vor evolua evenimentele, dar cu siguranță e vorba de o ruptură radicală, întrucât are loc o schimbare totală în chiar natura existenței Orientului Mijlociu, începând cu politica și economia și terminând cu semnificația culturii și chiar a religiei, care părăsește acum viața lumii arabe, la fel cum a părăsit-o cândva pe aceea a țărilor europene din secolele XVIII-XIX.

Revoluția procedează cu islamul așa cum a procedat și în cazul creștinismului: a eliminat religia din politică. Abia în sensul acesta putem afirma că asistăm la o revoluție democratică. Când se spune că islamul constituie un mod particular de viață, un set distinct de norme și regulamente, se poate afirma același lucru și despre creștinismul de până la jumătatea secolului al XIX-lea. După ce au avut loc revoluțiile, religia a pierdut automat această funcție. Același lucru se petrece acum în Orient.

Partidele religioase islamice înseși nu mai iau parte la revoluție. Participă indivizi, care sunt și membri ai acestor partide, însă partidele în sine și-au demonstrat deplina incapacitate și nu mai acționează, de fapt, ca o forță unificată. Nu mai există, de fapt, nici un fel de partid al „Frăției musulmane” în Egipt. Există o multitudine de facțiuni și grupări care au emers din acesta, tot aș cum, să spunem, din rândul eserilor a emers o jumătate de duzină de facțiuni în timpul revoluției din anul 1917. Și nu e vorba doar de faptul că n-au existat lozinci islamiste prin mulțime, ci că nu există nici o posibilitatea de a corela ceea ce se petrece cu islamul. Oamenii doresc, înainte de toate, să rezolve problema alcătuirii unui guvern reprezentativ, care ar putea reflecta, în sfârșit, voința populației. Oamenii trebuie să rezolve problema asigurării cu pâine a populației – o problemă, după toate aparențele, de reorientare a economiei în folosul populației. Islamul nu joacă nici un rol aici, el nu are nici o legătură, pozitivă sau negativă, cu ceea ce se petrece, în genere, el se găsește pe un cu totul alt plan.

Caracterul evenimentelor din Libia se deosebește întrucâtva de cele petrecute în celelalte țări. Însă are legătură numai cu nivelul dezvoltării țării, cu nivelul culturii sale politice. Dar să privim din nou istoria europeană a anilor 1848-1849: evident, evenimentele din Ungaria au evoluat diferit de cele din Franța, în Belgia – deosebit de cum a fost în Germania, și chiar în interiorul Germaniei, în Prusia – deosebit de cum s-a petrecut în Westfalia. În unele cazuri, ele au fost destul de sângeroase, ca în Austria și Ungaria, în altele – mai puțin sângeroase și chiar mai puțin dramatice. Cu toate că Europa veacului al XIX-lea a fost în realitate mult mai violentă decât Orientul Mijlociu de astăzi. Erau omorâți mai mulți oameni: undeva prin Franța erau omorâți în jur de 300-400 de oameni pe zi. Chiar dacă pentru vremea aceea asemenea fapte nu erau luate prea în serios.

Libia este, evident, o țară înapoiată. Acest stat are specificul său etnografic, cultural și etnonațional. Prin urmare, de ce ne-am mira? Benghazi și Tripoli – două mari orașe în toată țara, iar între ele deșertul. Numai acest simplu fapt modifică radical contextul revoluționar, reducând totul la „sau-sau”. Autoritățile libiene ar putea să încerce, teoretic, să se mențină la putere, bazându-se pe Tripoli, împotriva celor din Benghazi. Iar asta poate transforma conflictul în război civil.

Traducere publicata in revista CriticAtac, editia din 14 martie 2011

Advertisements

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s