Minutul de carte #9 – BAS, Ernu, Guguță


Epistolarul de la Hanul lui Manuc

Înafară de meritul de a fi găzduit discuțiile preliminare ale Tratatului de Pace de la București, care punea capăt războiului ruso-turc (1806-1812), Hanul lui Manuc îl mai are și pe acela de a fi adăpostit, într-o friguroasă și la fel de istorică după-amiază de 1 decembrie a lui 2006, chiar de Ziua Națională a României, mărul discordiei literare între doi prieteni la cataramă: Vasile Ernu și Bogdan Alexandru Stănescu. Nu, nu și-au spart sticle-n cap și nici nu s-au înjurat de patrie, pur și simplu i-au sculat din morți pe Gogol și pe Joyce și, așa cum ai înhăma doi cărăbuși la cutiile cu chibrituri, i-au pus să se ia la întrecere culturală, să vadă care-i mai care. Ernu-i tot dădea cu autorul Sufletelor moarte, Stănescu riposta cu autorul Oamenilor din Dublin. Nu știm cine a câștigat în seara aceea, cert este că schimbul, de-atunci și până mai anul trecut, a continuat în paginile mai multor reviste, plimbându-i pe cei doi prin cursul de literatură al lui Nabokov și lista lui Bloom, maeștrii și margaretele lui Bulgakov, Mann și Kafka, Tolstoi și Dostoievski, Philip Roth și Salman Rushdie, Grossman și Brodski, ca în final să ajungă la scriitorul Platonov, criticul literar I.V. Stalin și Mikoian. Amin! Paradă de cultură generală și lecturi în vremuri cool? Nu, băieții ăștia doi chiar pun suflet în ceea ce scriu și pun la suflet cam tot ce-și spun; pentru fiecare, literatura e o chestiune de viață și de moarte. Dacă nu ați avut ocazia până acum să cunoașteți un scriitor în carne și oase, atunci când veți cunoaște unul, să-i puneți următoarea întrebare: auzi, tu de ce scrii? Veți vedea îndată cum se-nvinețește la față, pomeții încep să-i tremure, iar dacă nu sunteți vigilenți ca să îndepărtați din preajma-i obiectele ascuțite, s-ar putea să aveți pe conștiință un erou național. Este întrebarea de care se tem cel mai mult scriitorii și la care ajung într-un final să răspundă ce-i doi certăreți: funcția literaturii este una politică, spune Ernu; ba nu, este una de cunoaștere, răspunde Stănescu. Iată ceea ce face Epistolarul… să fie o carte curajoasă și deci – o pasăre rară.

Vasile Ernu, Bogdan Alexandru Stănescu, Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc, Prefață de Radu Cosașu, Editura Polirom, [Colecția „Duplex”], [Iași], 2010, 212 p.

Isprăvile lui Guguță

Iar acum să trecem la chestiuni ceva mai serioase – Isprăvile lui Guguță, de Spiridon Vangheli. Guguță s-a născut în URSS prin anii ’70 ai secolului trecut, în satul Trei Iezi din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, într-o familie de colhoznici cumsecade. Posedat de o generozitate aproape compulsivă, săritor la nevoia oamenilor din popor la orice oră din zi sau din noapte, iubitor nețărmurit de mamă, patrie, baștină și plai natal, copilul universal Guguță, asemenea soldatului universal Jean Claude van Damme ori precum supereroii hollywoodieni, este de partea binelui care întotdeauna va avea sorți de izbândă. Guguță respectă cu sfințenie tradiția populară, aia mai laică, merge cu plugușorul, dă, la rândul său, ultima rublă din mănușă unor urători exemplari, la rigoare se poate deplasa chiar până la Chișinău, ca să fie apostolul tradiției populare, acolo unde, zice-se, aceasta e pe cale de dispariție. Dar Guguță este totodată și un împătimit al progresului, un wunderkind sovietic ce se duce la școală înainte de soroc, adoră camionul tatălui său și își învață mama să meargă pe bicicletă, convingând-o să lepede simbolica fotă și să adopte pantalonii, scrutează căruțele de pe câmp cu binoclul și-ar vrea să se facă aviator. Iar toate acestea – secondate de un stahanovism precoce care amintește de iepurele din Nu, pogodi!, animație cu care, de altfel, Guguță a fost contemporan. De fapt, singurele momente în care Guguță aduce a copil și deci a om sunt acelea când are curajul să fie cu adevărat el însuși, când îl tunde chilug pe frizerul satului ori când este închis în butoi de meșterul satului și se visează căpitan de corabie, pe care a îmbarcat mamă și tată, oi și găini, cățel și purcel, ca să ajungă, prin Nistru, până la Marea Caspică. Iar ilustrațiile după gravurile în metal ale lui Boris Diodorov o confirmă din plin. În astfel de momente, l-am putea compara pe Guguță cu Nică a lui Ștefan a Petrei din Humulești sau chiar cu Micul Prinț. Editat și răseditat, tradus în zeci de limbi de pe tot globul, mă rog, în limbile celorlalte cinci șesimi, ilustrat, animat și ecranizat, Guguță a fost cel mai de succes produs sovietic al RSSM, care, iată, se încăpățânează încă să troneze pe rafturile unor librării, iar experiența relecturii merită încercată, chiar dacă în ediția din 2010 rubla s-a transformat în leu, iar URSS, în Europa.

Spiridon Vangheli, Isprăvile lui Guguță, Desene: Boris Diodorov, Design, machetare și procesare imagini: Radu Vangheli, Responsabil de ediție: Rodica Conțu-Vangheli, Editura Pentru Copii „Guguță”, [Chișinău], [2010], 143 p.

15 minute, nr. 9, martie 2011

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s