Bogdan Gîrbovan: „Partea frumoasa a fost să-l contrazic pe Stalin…”


invitatie fata

10/1 – de Bogdan Gîrbovan


Cele zece imagini nu sunt o singură încăpere, decorată & amenajată de zece ori la rând, în funcție de prestanța socială și privată a protagonistului. 10/1 este o serie de fotografii realizate în propria garsonieră de la etajul 10 şi restul de 9 până la parter. Înainte de a fi o documentare fotografică a blocurilor comuniste, seria investighează posibilitatea infinităţii formale pe care o poate îmbrăca un spaţiu proiectat ca irevocabil identic; în ciuda faptului că în perioada comunistă, oamenii erau plantaţi în apartamente identice, în încercarea de a împiedica orice tendinţă spre individualism a omului nou, care nu trebuia să aibă nimic personal. Când prin anii ’60, Ceaușescu decidea să împânzească Bucureștiul cu așa-numitele cutii de chibrituri gri, aplicând mai mult sau mai puțin conștient arhitecturii o viziune stalinist-minimalistă – Stalin însuși preluând ad litteram dezideratul constructiviștilor ruși de a defini arhitectura modernă ca pe o luptă dintre funcțiune și formă – „iubitul conducător” nu știa că tot atunci avea să instituie o luptă mocnită, care durează de mai bine de jumătate de secol, între omul social proaspăt renovat și reflexul natural al acestuia de a se considera liber. Din acest punct de vedere, blocurile construite atunci încă mai negociază cu prezentul statutul lor spectral de relicve și ready-made-uri ale istoriei. Garsonierele fotografiate de Bogdan Gîrbovan, de la 1 la 10, din mijlocul pragului de la bucătărie, sunt spațiu privat – în ele oamenii stau imobilizați la pat și urmează să moară, își agață postere cu vaporașe à la Van Gogh pe perete și lustre vintage (sic!) pe tavan, baricadează cărțile dintr-o bibliotecă printr-un cordon impenetrabil de bibelouri imemoriale, își construiesc un soi de templu IKEA, denudat studențește sau burdușit cu papetărie, ori își amenajează un baldachin de-nchiriat cu seara, sau nu-l amenajează deloc, în toate însă proprietarul când nu tronează mândru, se străduiește din răsputeri să se sustragă decorului, să nu mai stea lipit de el, reificat în el. Dar garsonierele sunt și un spațiu public sau, mai bine zis, reiterează acea parte a spațiului public în care n-ai voie, în care prezența celuilalt, de-alături, de sus, de jos, de vizavi, plutește în aer. N-ai voie să dai muzica sau televizorul prea tare, să urli, să înjuri sau să rîzi, să te joci. Nici tu, nici câinele tău. Altfel spus, n-ai voie să produci sunet și miros dincolo de niște limite instituite, de fapt, în spațiul public. În fotografiile din seria 10/1, aceste limite zac metonimizate în fereastră, lustră, pat și ușa de la bucătărie unde stă fotograful și apasă pe declanșator. Chiar și atunci cînd sunt părăsite, abandonate sau pur și simplu nelocuite, garsonierele păstrează ordinea, tăcerea, nonverbalul, parcă așteptând și acum cu teamă vizita cuiva de la Partid. Întrebarea simplă pe care o pune această serie de fotografii este: cine administrează pe cine? Suntem noi o porțiune din spațiul public sau spațiul public e o porțiune din noi? Cine invadează intimitatea cui?

http://www.girbovan.ro

Interviu cu Bogdan Gîrbovan

10/1 – Galeria Atelier 35

Seria de fotografii 10/1 din 2008 este seria ta cea mai cunoscută. Nu te-ai săturat de ea?

Nu, nu cred.

Dar cum ți-a venit ideea asta? Ai fotografiat 10 etaje de garsoniere suprapuse, pe același tronson, din același unghi…

Inițial nu știam că voi fotografia 10 etaje, aveam doar un oarecare interes pentru interioare. Am început prin a face teste la mine-n casă, mi-a luat două luni, fotografii alb-negru, numai cu camera mea. Aș face un dosar cu ele…

Postum…

Da, da, postum. Și aveam probleme cu perspectiva, pentru că foloseam un obiectiv angular, ca să prind cât mai mult din cameră, iar spațiul era mic… Trebuia să privesc perpendicular pe cadru și nu știam cum să procedez. Așa că două luni am testat. În mapa de admitere la Universitatea Națională de Artă din București am avut fotografii cu interioare, făceam un fel de antropologie spațială. Și neavând nici un concept, am pornit de la becuri… Mi se părea fascinantă lipsa lustrelor, era doar o sârmă și dulia… și de fiecare dată când vedeam o nouă cameră, mă opream la ce era identic, mă agățam de bec. După aceea, în timp ce mă documentam pentru proiectul 10/1 am dat peste restul informațiilor și peste povestea cu Stalin.

Și dacă nu convingeai pe cineva de la un etaj să stea la poză?

Erau destul de domestici. Dacă nu reușeam să-i conving, prezentam seria fără etajul respectiv. Aveam câte o povestioară pentru fiecare etaj, așa că aș fi înlocuit fotografia cu o poveste. Spre exemplu, personajul de la etajul 6 nu a vrut să apară cu fața. Mi-a spus că-i persoană publică, iar lucrul acesta mi s-a părut interesant, introducea o stare de ambiguu în fotografie. Administratorul blocului, care apare în fotografia de la etajul 3, privește către zid, nu se uită în obiectiv. I se părea că se înjosește cumva. O fi ca în mitul acela cu indienii, în care dacă te uiți în cameră, îți fură sufletul…

Dar în ce a constat documentarea pentru proiect?

Am urmărit, în primul rând, partea arhitecturală a Bucureștiului, arhitectura urbană și industrială din anii ’60-’70, despre care cu toții știm că-i făcută cu mâna stângă. Bine, în perioada comunistă cam toate erau făcute cu mâna stângă… Că erau de stânga… Tot atunci mi-a venit ideea să introduc în serie și planul cadastral.

În ce perioadă e construit blocul tău?

În ‘66-’67, cică ar fi un bloc construit pentru Armată. Știu povestea de la cei din bloc, sunt unii care s-au mutat în el chiar atunci. Cum ați văzut, mulți sunt în vârstă acum. M-am dus la o vecină de jos, cu o problemă tehnică, mă rugase să-i ung ușile. Atunci am văzut că și garsoniera ei avea aceeași structură. Inițial nu mă gândisem că întreg tronsonul median ar fi exclusiv cu garsoniere. I-am propus să o fotografiez, i-am spus că mi-ar plăcea să-mi fotografiez toți vecinii. După aceea m-am dus la 8 – același spațiu. 7, 6, 5, 4, 3, 2, 1, același spațiu… Și-atunci m-am întrebat: dar ce e diferit? Garsonierele reflectă foarte bine personalitatea fiecăruia. Doamna de la 1 e pensionară acum, dar pe vremuri era graficiană de bancnote la Banca Națională a României, așa e și garsoniera ei, foarte simetrică. Toată scenografia casei ei e foarte minimală, un birouaș, o canapea, un covor…

Care e apartamentul care te-a frapat cel mai mult?

Etajul 8. O doamnă cu soțul ei, care era imobilizat la pat. Numai că eu fiind extrem de emoționat la fiecare vizualizare – mă simțeam ca un intrus binevenit, aveau teama de a fi fotografiați, dar în același timp și plăcerea de a poseda o amintire –, acesta a fost primul cadru, și sper să nu fie ultimul, în care nu am observat o persoană! Persoana din pat. Stătea acoperit cu un cearșaf alb, iar la developare m-am trezit cu o mână care ieșea de sub el. M-a bulversat destul de tare. Fusese o prezență destul de discretă. Între timp a și murit. Dar pelicula îți oferă implicit acest element de surpriză, exact plasticitatea de care ai nevoie ca artist. Tehnic, cadrul trebuia să fie la fel ca toate celelalte. Iar cineva a intervenit cu relaxare în ordinea asta, în ordinea artist-personaj. E mișto să surprinzi un personaj când nu stă la poză, deși eu intenționam să-i pozez pozând. Ideea mea era să se vadă că pozează. Pornisem cu intenția de a investiga designul interior, pretinsa lipsă de personalitate pe care o intenționase Stalin. Iar partea frumoasă a fost să-l contrazic. Personalitatea fiecăruia se imprimă atât de bine într-un spațiu, încât devine fascinant. Zece imagini cu încadratură identică, dar în același extrem de diferite.

Când am terminat, le-am dat și lor câte o fotografie. Iar ei m-au întrebat de ce au ieșit atât de mici în poză. Se așteptau probabil să fie portretizați pur și simplu, nu într-o compoziție. A fost destul de greu să le explic ce și cum. Le-am spus că ar fi fost păcat să nu surprind și atmosfera încăperii.

Ce punct de reper ți-ai luat?

Fotografiam din bucătărie, iar punctul de reper era mijlocul pragului. Din păcate, unele uși de la bucătărie nu se deschideau perfect. Sunt unele cadre în care se poate vedea ușa de la bucătărie și un pic din clanță. Dar asta nu mă încurca defel, dimpotrivă.

Cât timp ai lucrat?

Destul de mult, pentru că îmi propusesem să fac fotografiile la aceeași oră din zi, ca să am aceeași lumină. Am folosit același tip de negativ, adică același tip de peliculă. Am lucrat vreo două luni. Uneori nu-i găseam acasă, alteori era foarte înnorat. Am lucrat toată luna martie, aprilie și vreo jumătate din mai. Aveam licența în iunie și trebuia să fie gata. Profesorilor mei le-a plăcut foarte mult seria, sper să nu fie ultima. Le-am expus atunci la Muzeul Țăranului Român, dar foarte puțin și împreună cu ceilalți colegi. Inițial îmi spuseseră să expun jumătate de serie. Le-am spus că am făcut un împrumut la bancă pentru a realiza seria asta, școala nu-ți oferă suport material, am muncit foarte mult, nu-mi permit.

Trebuia să le spui că nu vor ști cum se termină filmul…

Da, cu un autoportret…

Și la Festivalul Neu/Now de la Vilnius din 2009 ce le-ai trimis din serie?

Le-am trimis pe toate, one shot, prin programul ELIA, care cuprinde aria universitară a Europei de Sud-Est, în care se încadrează și universitatea noastră, care la rândul ei selectează un artist pe care îl trimit acolo. Uimirea și bucuria mea a fost când am ajuns acolo, la Vilnius, și am aflat că am fost ales dintre sute de fotografi care se înscriseseră la acest eveniment multidisciplinar. În plus, au venit acolo și niște colecționari englezi care mi-au cumpărat lucrările…

Cum se numesc colecțiile în care a ajuns seria de fotografii 10/1?

Încă n-am aflat, pentru că în toată povestea asta au fost niște intermediari. Și anume cei de la ELIA. Cu ei nu am semnat nici un contract, ci o înțelegere scrisă. Când i-am întrebat pe e-mail unde au ajuns lucrările mele, mi-au spus că undeva în Londra. Mie mi s-ar părea drăguț să-mi spună unde și la cine în Londra, pentru că altfel seamănă cu treabă de cămătari. Deși am văzut și celelalte lucrări achiziționate de ei, de la alți artiști, care mi-au plăcut foarte mult. Erau numai lucrări de calitate.

După ce te-ai întors de la Vilnius, seria 10/1 a fost publicată în numărul 2 din revista Punctum. Îl cunoșteai pe Cosmin Bumbuț? Cum a ajuns la tine?

Mi-a făcut această propunere, de a publica seria integral. Era foarte entuziasmat. Dar probabil că m-a recomandat Ștefan Sava, cu care sunt prieten și care lucra ca asistent al lui Cosmin Bumbuț. I-ar acestuia, probabil că i-a plăcut atât de tare încât m-a și contactat.

Așadar, ai fost cu 10/1 la Vilnius, ai publicat seria în Punctum, iar în România ai expus-o vreo 10 minute, la examenul de licență…

N-am apucat să mă bucur de ea. Am fost ca povestitorul fără ascultători. Adevărul e că, de oboseală, am adormit ca un porc și n-am ajuns la vernisaj. Pe de altă parte, arta la noi e frecventată aproape numai de artiști.

Ce alți oameni ți-ai fi dorit să vină?

Orice fel de oameni. Toți oamenii… I-am invitat inclusiv pe cei pe care i-am fotografiat în seria asta. Dar cred că expoziția de acum este, de fapt, premiera.

De când ai început să aplici pe la concursuri?

Destul de târziu. Cam de când s-a dat dezlegare la festivaluri, încerc să particip la cât mai multe. În plus, îmi lipsește simțul PR-ului, nu mă pricep deloc la astfel de negocieri. Am avut și o experiență destul de nasoală cu Premiile Henkel. Le-am trimis dosarul meu, dar acesta nu apărea pe siteul lor, acolo unde erau publicate numele celor înscriși. I-am întrebat ce s-a întâmplat cu dosarul, iar organizatorul, Roxana Poede, mi-a spus că l-au rătăcit. M-am mirat foarte mult, s-a mirat și Michele Bressan, care trimisese și el un dosar la concurs, era greu de imaginat că poți rătăci o serie de zece fotografii.

Zece fotografii printate?

Da, zece imagini, cu portofoliu, concept, tot. Un dosar în toată regula și cât se poate de palpabil. Am fost invitat după cinci luni să merg ca să mi se returneze dosarul găsit, dar am refuzat. Iar acum cineva are seria 10/1 în variantă de 15×20 cm. Așa că anul acesta am decis să nu mai particip. În plus, ei nu comunică numele persoanelor din juriu. În orice concurs de pe lumea asta se comunică numele juriului. La orice concurs, juriul este format din cutare și cutare, la ei e format din „personalități internaționale”. E adevărat și că un juriu avizat trebuie plătit. Așa cum cei de la Future Generation Art Prize (Kiev) i-au plătit pe Andreas Gursky, Damien Hirst, Jeff Koons și Takashi Murakami, în calitatea lor de mentori. Nu m-ar deranja să-mi rătăcească Gursky dosarul…

Crezi că povestea de la Henkel e un simptom pentru lumea artei contemporane în general?

N-aș generaliza povestea mea. E un concurs din România, organizat de români, dar care nu e serios. Și mă tem că e numai vina organizatorilor.

Există un mediu consolidat al fotografiei în România? Se poate vorbi de o piață a fotografiei de artă?

Piață e mult spus, dar cred că un mic nou val, prin comparație cu ce se întâmplă în cinematografie, e  în formare. Îmi plac fotografii care sunt activi la noi în acest moment.

Ce fotografi români ar intra în acest mic nou val?

Pe Nicu [Ilfoveanu] nu l-aș integra aici, el făcut foarte mult deja, participă pe la tot felul de expoziții, târguri. Dar îmi place că se lucrează foarte mult în acest domeniu, la un nivel asumat și destul de înalt, conceptual și tehnic, iar ăsta e un fapt încurajator.

Dar nu ți se pare că e prea mare confuzia care se produce între ceea ce faceți voi și fotografia practicată în general? Fotografie face și Radu Afrim, și Alex. Leo Șerban, amândoi acordă interviuri despre fotografia de artă. Nu crezi că e o delimitare prea laxă?

Fiecare are dreptul să încerce și nimeni nu poate spune care-i un fotograf bun și care nu, care-i un amator și care nu. Iar acesta e un lucru pe care-l țin minte de la Nicu, unul din pedagogii cei mai buni de la noi din școală, care mi-a spus că trebuie să privești lucrările și să vezi dacă-ți plac sau nu. În rest, dacă ești sau nu un fotograf bun, decide critica, viața… Munca, festivalurile, expozițiile te confirmă. Dacă Radu Afrim face o expoziție acum și încă una peste cinci ani, poate fi un lucru plăcut, imaginile lui nu sunt defecte sau urâte, nici vorbă, ci doar confuze conceptual. El, ca și Alex. Leo Șerban, are o vastă cultură vizuală, a făcut teatru, Alex. Șerban face de o viață critică de film… Limitele astea au fost tot timpul slab delimitate.

La școală când ți-au spus că începe fotografia în România?

La școală am avut norocul de a face istoria fotografiei cu domnul profesor Adrian Silvan Ionescu, iar la cursul lui, fotografia din România a început aproape odată cu fotografia din alte părți, adică odată cu Szathmari.

Revenind la 10/1, tu lucrezi foarte mult cu conceptul de serie, după acest proiect ai expus 5@14 la Galeria Draft One, mai există și work in progress-ul Uniforme și Veșminte, acum ai finalizat Chambre d’amis… Cum ai ajuns la acest concept? La această metodă de artist?

Ea mi-a fost dictată de proiectul 10/1, nu aveam cum altfel. Când lucrezi cu metoda seriei fotografice, începi direct cu profunzimea lucrurilor, cu esența. Un pic cam ca la Bernd & Hilla Becher, care insistă pe un detaliu până la absurd, vezi sute de imagini numai cu furnale… sau numai cu turnuri de apă. Seria înseamnă studiu direct, fără intermediari. Iei un subiect și scoți untul din el. E și un mod de a indica de unde începe lectura, citiți de aici, de la mijlocul pragului din ușa de la bucătăria acestei garsoniere…

Să nu uităm nici de seria Gălbinaș

Da, e o serie în derulare. E casa unor prieteni de-ai mei care s-au despărțit la scurt timp după ce și-au cumpărat-o. Am făcut primele fotografii în 2005, apoi în 2007, după care anul trecut. Eu fotografiez aceleași cadre, cu același subiect, desfășurat în timp. În 2005 nu aveam obiectivul minune, un angular care înghite tot spațiul și pe care l-am folosit pentru seriile din 2007. În 2009, lângă patul din dormitor a apărut nu se știe de unde un pat de copil.

În 10/1 ai făcut o investigație asupra spațiului, în Gălbinaș – una asupra timpului…

Și a intervenției lui aleatorie, haotică, și a celor care mai vandalizează locul din când în când. E un spațiu privat, dar e și privat de ordine. Mai intră un țigan, cum mi-au spus vecinii, se mai sparge un geam… E o serie cu care nu știu ce-o să fac, lucrez de drag, e un spațiu care se schimbă ușor în timp, nu știe nimeni când și cum se întâmplă asta, nu știe nimeni cine face asta, iar această lipsă aparentă de logică mă uimește. N-aș ști să vă spun cum a apărut patul acela de copil acolo. Eu documentez, de fapt, intervențiile nimănui, într-un spațiu privat, dar în același timp extrem de public… Acesta e un proiect mai de suflet, de suflet social, ca să spun așa, pe când ultima mea serie, Chambre d’amis, e unul de suflet familial. Odaia bună vine dintr-o frustrare din copilărie, e camera în care nu aveam voie să intru când eram mic.

Ce e „odaia bună”?

E camera de la stradă dintr-o casă din sat, e cea mai friguroasă, întrunește cumva toate minusurile. Oamenii, de fapt, nu locuiesc în ea, iar nelocuind-o, ea a devenit o cameră pentru oaspeți. În același timp, odaia bună e o cameră luminoasă, frumos amenajată, cu vedere către grădinuța dinspre stradă. Proiectul a pornit de la gluma că nu am voie în această odaie. Dar eu găseam cheia de fiecare dată, intram și mă minunam. Era ascunsă pe masa din colț, sub mileu. Bunicii plecau la câmp, iar eu intram acolo și îmi făceam de cap printre Nekermanii din anii ’60, printre cărțile de medicină, de chimie, mă uimeau ciucurașii de la dulap, bibelourile, radioul din lemn. Este un spațiu decorat cu cele mai bune lucruri pe care le au, fără să-și dea seama că aceste lucruri nu sunt deloc omogene, sunt lucruri bune din tinerețea bunicilor mei acolo, dar și lucruri bune din tinerețea maică-mii și a mătușii mele, aduse acolo în timp, amenajate și reamenajate, camera fiind, de fapt, într-o continuă schimbare. Patul, dulapul nu se schimbă, dar mai apare câte un covor, pe un scăunel apare un capitonaj, o catifea… Iar cu Chambre d’amis m-am decis să intru și-n odăile bune ale altor oameni.

Din ce zonă geografică?

Din diferite sate din Oltenia, Mehedinți.

Una din preocupările tale este metoda seriei, care e o metodă în primul rând formală și după aceea de conținut și ideologie. O altă preocupare conceptuală este ierarhia. Cum a apărut această preocupare?

Prin ierarhie am trecut de la spațiu, la omul care-l locuiește și la sistem. Îmi propun ca fotografia mea să aibă întotdeauna și o implicație socială. Să o frecventezi ca la psiholog, vreau să spun o poveste cu repercusiuni, care să te pună să gândești. Nu doar să dea frumos pe perete, ci să pună întrebări, iar dacă ar oferi uneori și câte un răspuns, ar fi extraordinar. Am ajuns să abordez tema ierarhiei din cauza sistemului românesc, un sistem piramidal în care toate responsabilitățile sunt pasate de la cel mai tare către cel mai slab. Este exact ca în comediile alea proaste în care generalul dă un ordin subordonatului, care-i ordonă subordonatului, care-i ordonă subordonatului și tot așa… până ajungi să nu-ți mai faci treaba pentru că tu te consideri mult prea tare și, ca atare, ar trebui să o facă ăla mai slab ca tine. Normal că va fi tot timpul cineva mai slab ca tine, asta înseamnă să nu mai facă nimeni nimic. Iar românii au un talent deosebit în a căuta pe cineva mai slab ca ei…. Acum mă preocupă ierarhia reprezentată prin vestimentație, prin costum, fie ele uniforme sau veșminte. Am început cercetarea fotografică a ierarhiei cu Biserica Ortodoxă Română și cu Poliția Română.

5@14 nu e tot o investigare a ierarhiei?

Așa am început. Am luat-o de jos, cu copiii, normal. Mi-am dat seama că funcționarea proastă a sistemului se vede inclusiv la ei. Nu era nimic corect între ei. Șeful spunea „Îmi aduci și mie un pachet de țigări?!”, „Nu-mi cumperi și mie niște semințe?!” sau tot soiul de alte abuzuri ale copilăriei. Ăl mai timid se supune, pentru că vrea și el să se joace. Am stat vreo două săptămâni în preajma lor, încercam să nu-i presez, mă prefăceam accidental pe-acolo, îmi luam aparatul cu mine și mă duceam cu ei la fotbal, mă jucam cu ei. Vorbeam despre una-alta, ne întâlneam pe stradă.

Te-ai integrat greu în cercul lor?

Nu chiar, pentru că am un har. Înainte de a-i fotografia, mi-a plăcut mult să comunic cu oamenii, la nivelul lor sau al meu. Mi-a plăcut să mă cobor la mintea copiilor și să stau de vorbă cu ei. Încercam să le dau de înțeles că sunt OK, că nu le voi spune părinților lor că fumează sau mai știu eu ce. Fumam și eu cu ei…

Și pe doamnele din Crângași cum le-ai convins?

Am dus munca de convingere trecând pe lângă ele. Le-am fotografiat din tors. Noi comunicam de la capătul aleii. Aceasta e o fotografie din mână, asumată ca atare, dar care nu prea seamănă cu nimic din ce am mai făcut. Însă cred că-i interesează la RO_Archive. Iar în ce privește copiii, am ajuns un fel de privilegiat în grupul lor. Îmi ofereau un foc, o cola. La un moment dat le-am explicat ce vreau să fac, le-am spus că îi studiez și că vreau să le fac câte o fotografie la vârsta de 14 ani. Am încercat să le spun pe limba lor că ei funcționează ca un sistem. Le-am spus că ei sunt ca niște oameni mari, atunci când se trimit unul pe altul ca să facă lucruri. Nu știu cât au înțeles, dar am de gând să mai fac o dată seria asta când vor avea 18 ani.

Cum le-ai explicat că ești fotograf?

Le-am dat niște fotografii cu ei și le-au plăcut. După aceea le-am explicat încă o dată mirarea mea că ei sunt ca niște oameni mari, că-și dau sarcini de făcut. I-am întrebat dacă se ceartă, mi-au spus că se ceartă și că după aia se împacă. Denis, șeful, e un tip foarte tăcut, îi domină prin caracter, nu neapărat prin forță, deși pare un copil foarte dur. E un tip tăcut, iar tăcerea e impenetrabilă, și-atunci intervine teama, iar la copii – frica, direct.

Pe fetița din Various BW unde ai fotografiat-o?

La cumnatul meu în sat. Era sărbătoare. Mă fâțâiam și eu pe-acolo cu aparatul. Am văzut-o, am întrebat-o dacă mă lasă să-i fac o poză, ea s-a dus să-și întrebe bunicii dacă-i dau voie și s-a întors cu 5 lei. Își dorea foarte mult să fie-n poză. Încă n-am apucat să-i duc fotografia pentru că tot ce fac alb-negru măresc manual, iar asta durează. Poate ar fi drăguț să-i duc odată măcar un print digital. Dar mi-a plăcut să fiu un pic fotograful satului.

Ai mai practicat și altceva decât fotografia?

De fotografie m-am apucat din ciudă. Când am terminat Liceul de Informatică, prin 2000, am fost într-o excursie prin Moldova, pe la mănăstirile de acolo. Și când m-am întors acasă mi-am dat seama că n-aveam nici o poză din excursia asta. Peste o săptămână, colegii mei au început să schimbe pozele între ei. Iar chestia asta m-a măcinat vreo săptămână, până m-am rugat de taică-meu să-mi ia și mie un aparat din acesta mai mic. Mai târziu mi-am vândut calculatorul ca să-mi iau alt aparat. Scandal în familie… vă imaginați.

Știm ce a urmat după aceea. Nu te-ai gândit să experimentezi în fotografie?

Singurul lucru pe care aș vrea să-l experimentez este fotografia înscenată, sau staged photography cum se mai spune. Dar acest gen de fotografie este foarte scump.

Dar de ce spui asta? Ne coafăm noi, găsim costumele…

Îmi pare rău, dar eu vreau să fac cu animale… cu niște curcani, oi, genul army, așa… Eu pornesc de obicei de la niște observații simple, nu mă interesează extravaganța în acest moment. Iar dacă o să fac extravaganță, apoi va fi una în toată regula… adică un stage cu 100 de vaci.

Acum când termini un master în arta fotografică, te-ai gândit să te apuci și de video sau altceva?

Da, vreau, dar vreau să o fac cu cap. Nu să devin un little Sergiu Nicolăescu, eu să filmez, eu să joc, eu să vin cu decorul, eu să fac totul. Dar nici să intru prea mult în zona artei video experimentale. Orice e video experimental e scuzabil, i-a tremurat mâna – e experimental. Dacă aș face video, mi-ar place să o fac pornind de la o idee bine construită. În video, dacă nu știi să-ți aplici o idee, nu rezultă nimic. La fotografie se poate să mai ai noroc. Acum mă gândesc la un film din două cadre, se vede că vin din fotografie, despre moarte. Dacă ar fi să activez într-o instituție de învățământ, mi-ar face multă plăcere să pot explica studenților exact bucata cea mai vulnerabilă, și anume trecerea de la concept la realizare. Cum treci de la o idee la realizare? Nouă ne-a lipsit bucata asta. La școala ni se dau concepte și ni se cer realizări.

Când nu faci fotografie, ce faci?

Când nu fac fotografie, fac fotografie pentru a câștiga un ban, iar când nu fac asta, mă uit la filme, mai dorm și eu.

Care-i ultimul film pe care l-ai văzut?

François Truffaut, Domicile conjugal, din 1970.

Care-i ultima carte pe care ai citit-o?

Moartea lui Bunny Murno de Nick Cave.

Spune-ne ceva despre artiștii pe care îi ai ca invitați la tine în expoziție în Noaptea Albă a Galeriilor.

Lucrarea lui Veaceslav Druță, Portretul lui L.I. Brejnev, e un film foarte simplu și sec, adică percutant. Îți dă o palmă după ceafă. Și filmele lui Ghenadie Popescu, Torba și 100 de secunde, sunt foarte bune, au un concept extrem de solid și clar: noi suntem niște pungi de depozitare. Filmul Mălinei [Ionescu], Punga la români, critică la adresa societății, dar realist, iar mie mi-a plăcut dintotdeauna partea realistă a lucrurilor. Filmele invitaților mei încep povestea de-acolo de unde o lasă neterminată seria 10/1, la intersecția dintre privat și public.

Sanda Watt & Igor Mocanu

Interviu cu Bogdan Gîrbovan

10/1 – Galeria Atelier 35

Seria de fotografii 10/1 din 2008 este seria ta cea mai cunoscută. Nu te-ai săturat de ea?

Nu, nu cred.

Dar cum ți-a venit ideea asta? Ai fotografiat 10 etaje de garsoniere suprapuse, pe același tronson, din același unghi…

Inițial nu știam că voi fotografia 10 etaje, aveam doar un oarecare interes pentru interioare. Am început prin a face teste la mine-n casă, mi-a luat două luni, fotografii alb-negru, numai cu camera mea. Aș face un dosar cu ele…

Postum…

Da, da, postum. Și aveam probleme cu perspectiva, pentru că foloseam un obiectiv angular, ca să prind cât mai mult din cameră, iar spațiul era mic… Trebuia să privesc perpendicular pe cadru și nu știam cum să procedez. Așa că două luni am testat. În mapa de admitere la Universitatea Națională de Artă din București am avut fotografii cu interioare, făceam un fel de antropologie spațială. Și neavând nici un concept, am pornit de la becuri… Mi se părea fascinantă lipsa lustrelor, era doar o sârmă și dulia… și de fiecare dată când vedeam o nouă cameră, mă opream la ce era identic, mă agățam de bec. După aceea, în timp ce mă documentam pentru proiectul 10/1 am dat peste restul informațiilor și peste povestea cu Stalin.

Și dacă nu convingeai pe cineva de la un etaj să stea la poză?

Erau destul de domestici. Dacă nu reușeam să-i conving, prezentam seria fără etajul respectiv. Aveam câte o povestioară pentru fiecare etaj, așa că aș fi înlocuit fotografia cu o poveste. Spre exemplu, personajul de la etajul 6 nu a vrut să apară cu fața. Mi-a spus că-i persoană publică, iar lucrul acesta mi s-a părut interesant, introducea o stare de ambiguu în fotografie. Administratorul blocului, care apare în fotografia de la etajul 3, privește către zid, nu se uită în obiectiv. I se părea că se înjosește cumva. O fi ca în mitul acela cu indienii, în care dacă te uiți în cameră, îți fură sufletul…

Dar în ce a constat documentarea pentru proiect?

Am urmărit, în primul rând, partea arhitecturală a Bucureștiului, arhitectura urbană și industrială din anii ’60-’70, despre care cu toții știm că-i făcută cu mâna stângă. Bine, în perioada comunistă cam toate erau făcute cu mâna stângă… Că erau de stânga… Tot atunci mi-a venit ideea să introduc în serie și planul cadastral.

În ce perioadă e construit blocul tău?

În ‘66-’67, cică ar fi un bloc construit pentru Armată. Știu povestea de la cei din bloc, sunt unii care s-au mutat în el chiar atunci. Cum ați văzut, mulți sunt în vârstă acum. M-am dus la o vecină de jos, cu o problemă tehnică, mă rugase să-i ung ușile. Atunci am văzut că și garsoniera ei avea aceeași structură. Inițial nu mă gândisem că întreg tronsonul median ar fi exclusiv cu garsoniere. I-am propus să o fotografiez, i-am spus că mi-ar plăcea să-mi fotografiez toți vecinii. După aceea m-am dus la 8 – același spațiu. 7, 6, 5, 4, 3, 2, 1, același spațiu… Și-atunci m-am întrebat: dar ce e diferit? Garsonierele reflectă foarte bine personalitatea fiecăruia. Doamna de la 1 e pensionară acum, dar pe vremuri era graficiană de bancnote la Banca Națională a României, așa e și garsoniera ei, foarte simetrică. Toată scenografia casei ei e foarte minimală, un birouaș, o canapea, un covor…

Care e apartamentul care te-a frapat cel mai mult?

Etajul 8. O doamnă cu soțul ei, care era imobilizat la pat. Numai că eu fiind extrem de emoționat la fiecare vizualizare – mă simțeam ca un intrus binevenit, aveau teama de a fi fotografiați, dar în același timp și plăcerea de a poseda o amintire –, acesta a fost primul cadru, și sper să nu fie ultimul, în care nu am observat o persoană! Persoana din pat. Stătea acoperit cu un cearșaf alb, iar la developare m-am trezit cu o mână care ieșea de sub el. M-a bulversat destul de tare. Fusese o prezență destul de discretă. Între timp a și murit. Dar pelicula îți oferă implicit acest element de surpriză, exact plasticitatea de care ai nevoie ca artist. Tehnic, cadrul trebuia să fie la fel ca toate celelalte. Iar cineva a intervenit cu relaxare în ordinea asta, în ordinea artist-personaj. E mișto să surprinzi un personaj când nu stă la poză, deși eu intenționam să-i pozez pozând. Ideea mea era să se vadă că pozează. Pornisem cu intenția de a investiga designul interior, pretinsa lipsă de personalitate pe care o intenționase Stalin. Iar partea frumoasă a fost să-l contrazic. Personalitatea fiecăruia se imprimă atât de bine într-un spațiu, încât devine fascinant. Zece imagini cu încadratură identică, dar în același extrem de diferite.

Când am terminat, le-am dat și lor câte o fotografie. Iar ei m-au întrebat de ce au ieșit atât de mici în poză. Se așteptau probabil să fie portretizați pur și simplu, nu într-o compoziție. A fost destul de greu să le explic ce și cum. Le-am spus că ar fi fost păcat să nu surprind și atmosfera încăperii.

Ce punct de reper ți-ai luat?

Fotografiam din bucătărie, iar punctul de reper era mijlocul pragului. Din păcate, unele uși de la bucătărie nu se deschideau perfect. Sunt unele cadre în care se poate vedea ușa de la bucătărie și un pic din clanță. Dar asta nu mă încurca defel, dimpotrivă.

Cât timp ai lucrat?

Destul de mult, pentru că îmi propusesem să fac fotografiile la aceeași oră din zi, ca să am aceeași lumină. Am folosit același tip de negativ, adică același tip de peliculă. Am lucrat vreo două luni. Uneori nu-i găseam acasă, alteori era foarte înnorat. Am lucrat toată luna martie, aprilie și vreo jumătate din mai. Aveam licența în iunie și trebuia să fie gata. Profesorilor mei le-a plăcut foarte mult seria, sper să nu fie ultima. Le-am expus atunci la Muzeul Țăranului Român, dar foarte puțin și împreună cu ceilalți colegi. Inițial îmi spuseseră să expun jumătate de serie. Le-am spus că am făcut un împrumut la bancă pentru a realiza seria asta, școala nu-ți oferă suport material, am muncit foarte mult, nu-mi permit.

Trebuia să le spui că nu vor ști cum se termină filmul…

Da, cu un autoportret…

Și la Festivalul Neu/Now de la Vilnius din 2009 ce le-ai trimis din serie?

Le-am trimis pe toate, one shot, prin programul ELIA, care cuprinde aria universitară a Europei de Sud-Est, în care se încadrează și universitatea noastră, care la rândul ei selectează un artist pe care îl trimit acolo. Uimirea și bucuria mea a fost când am ajuns acolo, la Vilnius, și am aflat că am fost ales dintre sute de fotografi care se înscriseseră la acest eveniment multidisciplinar. În plus, au venit acolo și niște colecționari englezi care mi-au cumpărat lucrările…

Cum se numesc colecțiile în care a ajuns seria de fotografii 10/1?

Încă n-am aflat, pentru că în toată povestea asta au fost niște intermediari. Și anume cei de la ELIA. Cu ei nu am semnat nici un contract, ci o înțelegere scrisă. Când i-am întrebat pe e-mail unde au ajuns lucrările mele, mi-au spus că undeva în Londra. Mie mi s-ar părea drăguț să-mi spună unde și la cine în Londra, pentru că altfel seamănă cu treabă de cămătari. Deși am văzut și celelalte lucrări achiziționate de ei, de la alți artiști, care mi-au plăcut foarte mult. Erau numai lucrări de calitate.

După ce te-ai întors de la Vilnius, seria 10/1 a fost publicată în numărul 2 din revista Punctum. Îl cunoșteai pe Cosmin Bumbuț? Cum a ajuns la tine?

Mi-a făcut această propunere, de a publica seria integral. Era foarte entuziasmat. Dar probabil că m-a recomandat Ștefan Sava, cu care sunt prieten și care lucra ca asistent al lui Cosmin Bumbuț. I-ar acestuia, probabil că i-a plăcut atât de tare încât m-a și contactat.

Așadar, ai fost cu 10/1 la Vilnius, ai publicat seria în Punctum, iar în România ai expus-o vreo 10 minute, la examenul de licență…

N-am apucat să mă bucur de ea. Am fost ca povestitorul fără ascultători. Adevărul e că, de oboseală, am adormit ca un porc și n-am ajuns la vernisaj. Pe de altă parte, arta la noi e frecventată aproape numai de artiști.

Ce alți oameni ți-ai fi dorit să vină?

Orice fel de oameni. Toți oamenii… I-am invitat inclusiv pe cei pe care i-am fotografiat în seria asta. Dar cred că expoziția de acum este, de fapt, premiera.

De când ai început să aplici pe la concursuri?

Destul de târziu. Cam de când s-a dat dezlegare la festivaluri, încerc să particip la cât mai multe. În plus, îmi lipsește simțul PR-ului, nu mă pricep deloc la astfel de negocieri. Am avut și o experiență destul de nasoală cu Premiile Henkel. Le-am trimis dosarul meu, dar acesta nu apărea pe siteul lor, acolo unde erau publicate numele celor înscriși. I-am întrebat ce s-a întâmplat cu dosarul, iar organizatorul, Roxana Poede, mi-a spus că l-au rătăcit. M-am mirat foarte mult, s-a mirat și Michele Bressan, care trimisese și el un dosar la concurs, era greu de imaginat că poți rătăci o serie de zece fotografii.

Zece fotografii printate?

Da, zece imagini, cu portofoliu, concept, tot. Un dosar în toată regula și cât se poate de palpabil. Am fost invitat după cinci luni să merg ca să mi se returneze dosarul găsit, dar am refuzat. Iar acum cineva are seria 10/1 în variantă de 15×20 cm. Așa că anul acesta am decis să nu mai particip. În plus, ei nu comunică numele persoanelor din juriu. În orice concurs de pe lumea asta se comunică numele juriului. La orice concurs, juriul este format din cutare și cutare, la ei e format din „personalități internaționale”. E adevărat și că un juriu avizat trebuie plătit. Așa cum cei de la Future Generation Art Prize (Kiev) i-au plătit pe Andreas Gursky, Damien Hirst, Jeff Koons și Takashi Murakami, în calitatea lor de mentori. Nu m-ar deranja să-mi rătăcească Gursky dosarul…

Crezi că povestea de la Henkel e un simptom pentru lumea artei contemporane în general?

N-aș generaliza povestea mea. E un concurs din România, organizat de români, dar care nu e serios. Și mă tem că e numai vina organizatorilor.

Există un mediu consolidat al fotografiei în România? Se poate vorbi de o piață a fotografiei de artă?

Piață e mult spus, dar cred că un mic nou val, prin comparație cu ce se întâmplă în cinematografie, e în formare. Îmi plac fotografii care sunt activi la noi în acest moment.

Ce fotografi români ar intra în acest mic nou val?

Pe Nicu [Ilfoveanu] nu l-aș integra aici, el făcut foarte mult deja, participă pe la tot felul de expoziții, târguri. Dar îmi place că se lucrează foarte mult în acest domeniu, la un nivel asumat și destul de înalt, conceptual și tehnic, iar ăsta e un fapt încurajator.

Dar nu ți se pare că e prea mare confuzia care se produce între ceea ce faceți voi și fotografia practicată în general? Fotografie face și Radu Afrim, și Alex. Leo Șerban, amândoi acordă interviuri despre fotografia de artă. Nu crezi că e o delimitare prea laxă?

Fiecare are dreptul să încerce și nimeni nu poate spune care-i un fotograf bun și care nu, care-i un amator și care nu. Iar acesta e un lucru pe care-l țin minte de la Nicu, unul din pedagogii cei mai buni de la noi din școală, care mi-a spus că trebuie să privești lucrările și să vezi dacă-ți plac sau nu. În rest, dacă ești sau nu un fotograf bun, decide critica, viața… Munca, festivalurile, expozițiile te confirmă. Dacă Radu Afrim face o expoziție acum și încă una peste cinci ani, poate fi un lucru plăcut, imaginile lui nu sunt defecte sau urâte, nici vorbă, ci doar confuze conceptual. El, ca și Alex. Leo Șerban, are o vastă cultură vizuală, a făcut teatru, Alex. Șerban face de o viață critică de film… Limitele astea au fost tot timpul slab delimitate.

La școală când ți-au spus că începe fotografia în România?

La școală am avut norocul de a face istoria fotografiei cu domnul profesor Adrian Silvan Ionescu, iar la cursul lui, fotografia din România a început aproape odată cu fotografia din alte părți, adică odată cu Szathmari.

Revenind la 10/1, tu lucrezi foarte mult cu conceptul de serie, după acest proiect ai expus 5@14 la Galeria Draft One, mai există și work in progress-ul Uniforme și Veșminte, acum ai finalizat Chambre d’amis… Cum ai ajuns la acest concept? La această metodă de artist?

Ea mi-a fost dictată de proiectul 10/1, nu aveam cum altfel. Când lucrezi cu metoda seriei fotografice, începi direct cu profunzimea lucrurilor, cu esența. Un pic cam ca la Bernd & Hilla Becher, care insistă pe un detaliu până la absurd, vezi sute de imagini numai cu furnale… sau numai cu turnuri de apă. Seria înseamnă studiu direct, fără intermediari. Iei un subiect și scoți untul din el. E și un mod de a indica de unde începe lectura, citiți de aici, de la mijlocul pragului din ușa de la bucătăria acestei garsoniere…

Să nu uităm nici de seria Gălbinaș

Da, e o serie în derulare. E casa unor prieteni de-ai mei care s-au despărțit la scurt timp după ce și-au cumpărat-o. Am făcut primele fotografii în 2005, apoi în 2007, după care anul trecut. Eu fotografiez aceleași cadre, cu același subiect, desfășurat în timp. În 2005 nu aveam obiectivul minune, un angular care înghite tot spațiul și pe care l-am folosit pentru seriile din 2007. În 2009, lângă patul din dormitor a apărut nu se știe de unde un pat de copil.

În 10/1 ai făcut o investigație asupra spațiului, în Gălbinaș – una asupra timpului…

Și a intervenției lui aleatorie, haotică, și a celor care mai vandalizează locul din când în când. E un spațiu privat, dar e și privat de ordine. Mai intră un țigan, cum mi-au spus vecinii, se mai sparge un geam… E o serie cu care nu știu ce-o să fac, lucrez de drag, e un spațiu care se schimbă ușor în timp, nu știe nimeni când și cum se întâmplă asta, nu știe nimeni cine face asta, iar această lipsă aparentă de logică mă uimește. N-aș ști să vă spun cum a apărut patul acela de copil acolo. Eu documentez, de fapt, intervențiile nimănui, într-un spațiu privat, dar în același timp extrem de public… Acesta e un proiect mai de suflet, de suflet social, ca să spun așa, pe când ultima mea serie, Chambre d’amis, e unul de suflet familial. Odaia bună vine dintr-o frustrare din copilărie, e camera în care nu aveam voie să intru când eram mic.

Ce e „odaia bună”?

E camera de la stradă dintr-o casă din sat, e cea mai friguroasă, întrunește cumva toate minusurile. Oamenii, de fapt, nu locuiesc în ea, iar nelocuind-o, ea a devenit o cameră pentru oaspeți. În același timp, odaia bună e o cameră luminoasă, frumos amenajată, cu vedere către grădinuța dinspre stradă. Proiectul a pornit de la gluma că nu am voie în această odaie. Dar eu găseam cheia de fiecare dată, intram și mă minunam. Era ascunsă pe masa din colț, sub mileu. Bunicii plecau la câmp, iar eu intram acolo și îmi făceam de cap printre Nekermanii din anii ’60, printre cărțile de medicină, de chimie, mă uimeau ciucurașii de la dulap, bibelourile, radioul din lemn. Este un spațiu decorat cu cele mai bune lucruri pe care le au, fără să-și dea seama că aceste lucruri nu sunt deloc omogene, sunt lucruri bune din tinerețea bunicilor mei acolo, dar și lucruri bune din tinerețea maică-mii și a mătușii mele, aduse acolo în timp, amenajate și reamenajate, camera fiind, de fapt, într-o continuă schimbare. Patul, dulapul nu se schimbă, dar mai apare câte un covor, pe un scăunel apare un capitonaj, o catifea… Iar cu Chambre d’amis m-am decis să intru și-n odăile bune ale altor oameni.

Din ce zonă geografică?

Din diferite sate din Oltenia, Mehedinți.

Una din preocupările tale este metoda seriei, care e o metodă în primul rând formală și după aceea de conținut și ideologie. O altă preocupare conceptuală este ierarhia. Cum a apărut această preocupare?

Prin ierarhie am trecut de la spațiu, la omul care-l locuiește și la sistem. Îmi propun ca fotografia mea să aibă întotdeauna și o implicație socială. Să o frecventezi ca la psiholog, vreau să spun o poveste cu repercusiuni, care să te pună să gândești. Nu doar să dea frumos pe perete, ci să pună întrebări, iar dacă ar oferi uneori și câte un răspuns, ar fi extraordinar. Am ajuns să abordez tema ierarhiei din cauza sistemului românesc, un sistem piramidal în care toate responsabilitățile sunt pasate de la cel mai tare către cel mai slab. Este exact ca în comediile alea proaste în care generalul dă un ordin subordonatului, care-i ordonă subordonatului, care-i ordonă subordonatului și tot așa… până ajungi să nu-ți mai faci treaba pentru că tu te consideri mult prea tare și, ca atare, ar trebui să o facă ăla mai slab ca tine. Normal că va fi tot timpul cineva mai slab ca tine, asta înseamnă să nu mai facă nimeni nimic. Iar românii au un talent deosebit în a căuta pe cineva mai slab ca ei…. Acum mă preocupă ierarhia reprezentată prin vestimentație, prin costum, fie ele uniforme sau veșminte. Am început cercetarea fotografică a ierarhiei cu Biserica Ortodoxă Română și cu Poliția Română.

5@14 nu e tot o investigare a ierarhiei?

Așa am început. Am luat-o de jos, cu copiii, normal. Mi-am dat seama că funcționarea proastă a sistemului se vede inclusiv la ei. Nu era nimic corect între ei. Șeful spunea „Îmi aduci și mie un pachet de țigări?!”, „Nu-mi cumperi și mie niște semințe?!” sau tot soiul de alte abuzuri ale copilăriei. Ăl mai timid se supune, pentru că vrea și el să se joace. Am stat vreo două săptămâni în preajma lor, încercam să nu-i presez, mă prefăceam accidental pe-acolo, îmi luam aparatul cu mine și mă duceam cu ei la fotbal, mă jucam cu ei. Vorbeam despre una-alta, ne întâlneam pe stradă.

Te-ai integrat greu în cercul lor?

Nu chiar, pentru că am un har. Înainte de a-i fotografia, mi-a plăcut mult să comunic cu oamenii, la nivelul lor sau al meu. Mi-a plăcut să mă cobor la mintea copiilor și să stau de vorbă cu ei. Încercam să le dau de înțeles că sunt OK, că nu le voi spune părinților lor că fumează sau mai știu eu ce. Fumam și eu cu ei…

Și pe doamnele din Crângași cum le-ai convins?

Am dus munca de convingere trecând pe lângă ele. Le-am fotografiat din tors. Noi comunicam de la capătul aleii. Aceasta e o fotografie din mână, asumată ca atare, dar care nu prea seamănă cu nimic din ce am mai făcut. Însă cred că-i interesează la RO_Archive. Iar în ce privește copiii, am ajuns un fel de privilegiat în grupul lor. Îmi ofereau un foc, o cola. La un moment dat le-am explicat ce vreau să fac, le-am spus că îi studiez și că vreau să le fac câte o fotografie la vârsta de 14 ani. Am încercat să le spun pe limba lor că ei funcționează ca un sistem. Le-am spus că ei sunt ca niște oameni mari, atunci când se trimit unul pe altul ca să facă lucruri. Nu știu cât au înțeles, dar am de gând să mai fac o dată seria asta când vor avea 18 ani.

Cum le-ai explicat că ești fotograf?

Le-am dat niște fotografii cu ei și le-au plăcut. După aceea le-am explicat încă o dată mirarea mea că ei sunt ca niște oameni mari, că-și dau sarcini de făcut. I-am întrebat dacă se ceartă, mi-au spus că se ceartă și că după aia se împacă. Denis, șeful, e un tip foarte tăcut, îi domină prin caracter, nu neapărat prin forță, deși pare un copil foarte dur. E un tip tăcut, iar tăcerea e impenetrabilă, și-atunci intervine teama, iar la copii – frica, direct.

Pe fetița din Various BW unde ai fotografiat-o?

La cumnatul meu în sat. Era sărbătoare. Mă fâțâiam și eu pe-acolo cu aparatul. Am văzut-o, am întrebat-o dacă mă lasă să-i fac o poză, ea s-a dus să-și întrebe bunicii dacă-i dau voie și s-a întors cu 5 lei. Își dorea foarte mult să fie-n poză. Încă n-am apucat să-i duc fotografia pentru că tot ce fac alb-negru măresc manual, iar asta durează. Poate ar fi drăguț să-i duc odată măcar un print digital. Dar mi-a plăcut să fiu un pic fotograful satului.

Ai mai practicat și altceva decât fotografia?

De fotografie m-am apucat din ciudă. Când am terminat Liceul de Informatică, prin 2000, am fost într-o excursie prin Moldova, pe la mănăstirile de acolo. Și când m-am întors acasă mi-am dat seama că n-aveam nici o poză din excursia asta. Peste o săptămână, colegii mei au început să schimbe pozele între ei. Iar chestia asta m-a măcinat vreo săptămână, până m-am rugat de taică-meu să-mi ia și mie un aparat din acesta mai mic. Mai târziu mi-am vândut calculatorul ca să-mi iau alt aparat. Scandal în familie… vă imaginați.

Știm ce a urmat după aceea. Nu te-ai gândit să experimentezi în fotografie?

Singurul lucru pe care aș vrea să-l experimentez este fotografia înscenată, sau staged photography cum se mai spune. Dar acest gen de fotografie este foarte scump.

Dar de ce spui asta? Ne coafăm noi, găsim costumele…

Îmi pare rău, dar eu vreau să fac cu animale… cu niște curcani, oi, genul army, așa… Eu pornesc de obicei de la niște observații simple, nu mă interesează extravaganța în acest moment. Iar dacă o să fac extravaganță, apoi va fi una în toată regula… adică un stage cu 100 de vaci.

Acum când termini un master în arta fotografică, te-ai gândit să te apuci și de video sau altceva?

Da, vreau, dar vreau să o fac cu cap. Nu să devin un little Sergiu Nicolăescu, eu să filmez, eu să joc, eu să vin cu decorul, eu să fac totul. Dar nici să intru prea mult în zona artei video experimentale. Orice e video experimental e scuzabil, i-a tremurat mâna – e experimental. Dacă aș face video, mi-ar place să o fac pornind de la o idee bine construită. În video, dacă nu știi să-ți aplici o idee, nu rezultă nimic. La fotografie se poate să mai ai noroc. Acum mă gândesc la un film din două cadre, se vede că vin din fotografie, despre moarte. Dacă ar fi să activez într-o instituție de învățământ, mi-ar face multă plăcere să pot explica studenților exact bucata cea mai vulnerabilă, și anume trecerea de la concept la realizare. Cum treci de la o idee la realizare? Nouă ne-a lipsit bucata asta. La școala ni se dau concepte și ni se cer realizări.

Când nu faci fotografie, ce faci?

Când nu fac fotografie, fac fotografie pentru a câștiga un ban, iar când nu fac asta, mă uit la filme, mai dorm și eu.

Care-i ultimul film pe care l-ai văzut?

François Truffaut, Domicile conjugal, din 1970.

Care-i ultima carte pe care ai citit-o?

Moartea lui Bunny Murno de Nick Cave.

Spune-ne ceva despre artiștii pe care îi ai ca invitați la tine în expoziție în Noaptea Albă a Galeriilor.

Lucrarea lui Veaceslav Druță, Portretul lui L.I. Brejnev, e un film foarte simplu și sec, adică percutant. Îți dă o palmă după ceafă. Și filmele lui Ghenadie Popescu, Torba și 100 de secunde, sunt foarte bune, au un concept extrem de solid și clar: noi suntem niște pungi de depozitare. Filmul Mălinei [Ionescu], Punga la români, critică la adresa societății, dar realist, iar mie mi-a plăcut dintotdeauna partea realistă a lucrurilor. Filmele invitaților mei încep povestea de-acolo de unde o lasă neterminată seria 10/1, la intersecția dintre privat și public.

Sanda Watt & Igor Mocanu

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s