Cronicar de conjunctură, teoretician promiţător (Răzvan Mihai Năstase)


Cronicar de conjunctură, teoretician promiţător

Răzvan Mihai Năstase

Dintre tinerii cronicari ai ultimilor ani, Igor Mocanu are cu siguranţă stilul cel mai bine individualizat. După numai câteva cuvinte şi întoarceri de frază ştii cu siguranţă dacă un text îi aparţine sau nu. Cum aşa? Pentru că, deşi scrie cronică de carte, Igor Mocanu produce un discurs mai apropiat de o carte de teorie, sau de o lucrare academică, decât unul mai relaxat, jucăuş sau ironic, specific presei scrise. Mai toate cronicile sale ne înfăţişează un critic serios, care şi-a făcut bine temele, cu lecturi solide pe care le pomeneşte numai în cazul unei relevanţe extreme. Selectez şi transcriu în cele ce urmează un fragment din cronica intitulată O a doua arheologie a avangardei, despre cartea lui Paul Cernat Avangarda românească şi complexul periferiei: „La fel cum fertile şi noi sînt observaţiile din Mitologiile cinematografice ale integralismului. Dincolo de analiza riguroasă a teoriei cinepoematice a celor de la revista Integral, avem în acest capitol un început al dezbaterii privind filmul de avangardă. Deşi Paul Cernat se referă doar la Entre’Acte al lui René Clair, la Tararira al lui Benjamin Fondane cu vagi referinţe la colaborarea acestuia cu Man Ray şi, sporadic, la Simfonia diagonală a lui Viking Eggeling, primul pas a fost făcut, iar nume, precum Fernand Léger, Ralph Steiner, Germaine Dulac, Robert Florey, Hans Richter, Carlos Serrano de Osma, Herbert Read, Samuel Beckett, Jean Cocteau, Vicente Minnelli, Joseph Cornell, Luis Buñuel, Salvador Dalí, Marcel Duchamp sau, mai în contemporaneitate, Yves Klein (cu antropometriile lui) şi Alfred Hitchcock (cu Spellbound) aşteaptă să fie discutate şi aşezate acolo unde le e locul în cîmpul teoriei filmului de avangardă. Desigur, îmi imaginez aici o dezbatere care să nu includă doar factorul românesc al contribuţiei şi care să depăşească elegant cadrele cîmpului literar” (Contrafort, nr. 156, octombrie 2007).

Recunoaştem în Igor Mocanu un critic care nu face concesii de limbaj de dragul cititorilor neavizaţi, nici nu se joacă cu vorbele, dar nici nu recurge la actul gratuit de a alege cuvinte pretenţioase pentru a da greutate propriilor texte. Dacă din când în când mai apare câte un cuvânt sau o sintagmă mai deosebită e pentru că „se cere”. Pentru că, în contextul întregului discurs, pare firesc. De apreciat este însă că, dacă cititorul va fi nevoit din când în când să apeleze la un dicţionar, nu o va face deloc cu frustrare (acuzând nervos în gând preţiozitatea criticului) ci cu ardoarea febrilă a cuiva care e conştient că îşi face sieşi un bine lărgindu-şi cunoştinţele lexico-semantice.

O altă trăsătură distinctivă a articolelor lui Igor Mocanu e că mai toate încep cu un mic ocol iniţial. Uneori impus de carte. Iată cum începe o cronică la volumul Ioanei Bot, Sensuri ale perfecţiunii. Literatura cu formă fixă ca încercare asupra limitelor limbajului: „În prima jumătate a secolului al XIII-lea, la curtea lui Federico II al Siciliei, un cleric funcţionar numit Giacomo da Lentini inventa un fel de poezie pe şapte rânduri, marcând cu cerneală de o altă culoare fiecare a unsprezecea silabă. Rezultatul invenţiei reprezenta pentru acea vreme o modalitate de a insera într-un text poetic mai multe preocupări matematice, care puteau fi întâlnite şi în scrierile altor umanişti redutabili de la curtea împăratului italian” (Observator Cultural, nr. 414, martie 2008). Alteori fără o legătură directă şi nemijlocită cu textul. Astfel, o cronică la Fuck the cool. Spune-mi o poveste a lui Costi Rogozanu debutează perfect indirect: „that’s cool, and I ran out of ideas. Cam ăsta e sentimentul cu care am ieşit duminică noaptea spre luni, de la ultima sesiune de muzică electronică din cadrul Rokolectiv ’08, Festivalul de muzică electronică şi arte vizuale conexe, la a doua ediţie în Bucureşti. Ca să fiu mai precis, nu evenimentul în sine mi-a lăsat impresia, ci majoritatea publicului adunată grămadă la acest eveniment, în duminica lui 13 april anul curent, începînd cu 19h30, în sala încăpătoare de la parterul Muzeului Naţional de Artă Contemporană” (Contrafort, nr. 162, aprilie 2008).

Mai e însă ceva. Igor Mocanu nu scrie aproape niciodată cronică de carte şi atât. Îşi alege titlurile cu grijă, recenzând aproape în totalitate volume pe care a pus mâna, le-a citit, conspectat şi devorat, într-un alt scop, pentru o lucrare mai amplă de pildă. În această cheie cred că putem citi seria de cronici despre cărţi cu (şi despre) avangardă. Astfel văzut, Igor Mocanu ne apare a fi într-o mai mare măsură un foarte promiţător teoretician, şi într-o măsură mai mică un cronicar literar pursânge.

Capitol din lucrarea de dizertaţie pentru masterul de „Teoria editării” din cadrul Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti

Advertisements

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s